Șlibovița sârbo-croată a intrat săptămâna aceasta în patrimoniul ONU… alături de franzela franțuzească, de altfel, faimoasa baguette!
Experții UNESCO reuniți în Maroc au decis că „practicile sociale și cunoștințele legate de prepararea și utilizarea” șliboviței sau slivoviței merită recunoașterea ONU ca exemplu de tradiție culturală importantă.
Unii ar spune că șlibovița nu este deloc altceva decât pălinca de prune, sau chiar țuica de prune, și de altfel nici nu este făcută din altceva decât din prune, numele însuși venind de la „prună” în sârbo-croată: «sliva», «sljiva».
Specificul sârbesc îi vine mai degrabă de la ubicuitate, de la atotprezența ei în fosta Iugoslavie la toate ceremoniile, de la botez până la moarte. Pentru mulți, este chiar legată intim de moarte. Să ne amintim de sinistrul episod in care generalul sârb Ratko Mladici a ciocnit șliboviță cu șeful forțelor olandeze în momentul în care acestea s-au retras, lăsându-l să masacreze populația din Srebrenica, în Bosnia.
Nu este, desigur, prima oară că băuturi alcoolice intră pe listele Unesco. Vinurile georgiene, ba chiar și întreaga gastronomie franceză -- incluzând vinurile -- au fost introduse în patrimoniul umanității. Spre deosebire de alte regiuni ale lumii, întreaga Europă este o cultură a alcoolului. Vinul însuși, procedeele de fabricare, precum și planta, strugurele, provin de altfel din bazinul mediteranean.
Berile belgiene
Apoi, deși berea, rezultată din fermentarea grânelor, a apărut simultan în mai multe locuri pe planetă, doar berile belgiene sunt în patrimoniul UNESCO. Berea belgiană este cunoscută în întreaga lume pentru gama sa largă de gusturi, de la extrem de acidă la amară, și este produsă în mai toate orașele și satele din Belgia. Istoria berii belgiene se întinde în urmă cu secole până la călugării medievali și a fost celebrată în picturile lui Pieter Brueghel cel Bătrân.
Ba chiar, mai recent, cercetătorii au devenit convinși că apariția agriculturii intensive a fost datorată dorinței și necesității de a produce mai mult alcool, mai degrabă decât pâine. (Ceea ce dă o greutate antropologică și arheologică vorbei de duh cum că «berea este pâine lichidă».)
Europa: o cultură a alcoolului
„Mai scutiți-ne cu statisticile culpabilizatoare despre morți premature, cariere eșuate și familii distruse; adevărul e că fără alcool societatea noastră s-ar prăbuși din prea mult stress intern.” (Kingsley Amis, Everyday Drinking).
Asta o spunea unul din cei mai mari scriitori englezi ai tuturor timpurilor, Kingsley Amis, tatăl actualului mare scriitor Martin Amis.
Europenii fac alcool din orice, iar lista băuturilor alcoolice „naționale” este extrem de lungă. Deseori, desigur, avem practic același alcool sub diferite nume, însă unele sunt cu adevărat unice. Așa este abominabilul (pentru cei neobișnuiți) «poteen» irlandez, alcool din cartofi.
Cui pe cui se scoate!
Iar dacă Irlanda, Anglia și insulele britanice sunt într-adevăr o cultură a alcoolului, la fel de mare și alcoolizat este și întreg continuumul care merge din Balcani până în Rusia, trecând prin România, Moldova și Polonia.
În România, și în Balcani în general (deși s-a convenit tacit că noi nu mai facem parte din Balcani și că ne-am fi deplasat pe ascuns spre MittelEuropa), un bărbat adevărat trebuie sa știe sa bea. Alcoolul are o netă valență pozitivă, iar cel care se ține departe de pahar din motive altfel decât medicale e privit cu neîncredere. Face de altfel parte din înțelepciunea populară faptul că cel mai bun remediu al alcoolului este tot… alcoolul. Cui pe cui se scoate!
Copilăria mea e dominată de decorul în care tata și bunicul zăceau în curte, în satul nostru din Bărăgan, bând vin direct din găleată, din care scoteau și turnau cu ibricul.
Să trăiască Împăratul!
Alcoolul a prilejuit și primul incident diplomatic românesc sau, dacă vrem, moldovenesc. E vorba de solia la Istanbul a acelui boier, logofătul Tăutu, trimis de domnitorul Moldovei cu plocoane la Poartă, la Țarigrad.
Pe lângă faptul, cum sugerează cu înțelegere cronicarul, că îi miroseau picioarele, pentru că distinsul demnitar nu știa că în palatul Marelui Vizir trebuie să-ți scoți cizmele, iar dumnealui venise de la Suceava pe cal, cu picioarele goale în cizme, pe care nu și le scosese probabil nici noaptea, pe lângă faptul, așadar, că nu cunoștea obiceiurile Curții, boierul nostru a mai comis o gafă.
Când i s-a adus ceașca plină cu cafea fierbinte, omul a crezut că e vreo țuică. S-a ridicat, a strigat „să trăiască Împăratul!” și a dat-o pe gât, drept care s-a fript si a început să strige ca l-au otrăvit turcii.
Cum și ce bea un popor
Sigur, e adevarat că un popor se definește, în parte, și prin felul în care bea, dar și prin ceea ce bea. Este o mare diferență între felul în care e băut alcoolul din orez - sake - la japonezi (deși de la o vreme ei tind să bea mai degrabă whisky), sau felul în care francezii și italienii beau vin la fiecare masă, nemții bere, și felul in care se practică beția în grup, ca la ruși sau la britanici.
Totusi, când se calculează cât se bea pe cap de locuitor, în vârful listei se află, clătinându-se, Europa de Est și Balcanii, mai ales Moldova.
În Europa, de altfel, lobby-ul alcoolului se dovedește mult mai influent decât cel al tutunului. Au trecut ani de zile de când pe pachetele de țigări se imprimă fotografii cu plămâni canceroși. Parlamentul European a respins însă propunerea de a se lipi pe sticlele de alcool fotografia unui ficat cu ciroză.
Tocmai în legătură cu asta am auzit un foarte pertinent comentariu pe marginea alcoolului, de la un chelner francez care m-a văzut citind o carte... chiar despre masacrul de la Srebrenica. Mi-a zis: — „Domnule, am citit undeva că războaiele astea din Balcani sunt războaie între țărani. Păi ascultați-mă pe mine, că și eu vin de la țară: dacă sunt războaie de țărani, păi atunci sunt războaie între alcoolici!”.
(În chestiunea alcoolului, vezi și remarcile mele despre: „Xeres, «Moscova-Petușki», sau cum în literatură contextul cultural ține uneori de un singur cuvânt”.)
