Cum putem vedea dintr-unul din tablourile care ilustrează Dicționarul European de săptămâna aceasta, o medie de 40% dintre tinerii moldoveni, cu procente variind puțin între bărbați și femei, sau între mediul rural și cel urban (unde procentul e mai ridicat) declară că se pregătesc ca în următorii trei ani să locuiască cu părinții.
S-a tot vorbit despre ravagiile comunismului asupra structurii și funcționării familiei est-europene. Una din scenele cele mai cumplite din celebrul roman (pentru care autorul a primit premiul Nobel de literatură) Doctorul Jivago, al lui Pasternak, este cea în care personajul — doctor înstărit — revine de pe front, imediat după revoluția bolșevică, și își găsește apartamentul umplut cu felurite familii de nevoiași pe care sovietul local i le plasase acolo definitiv, considerând că el avea prea mult spațiu, ba chiar i se reproșează asta.
România a cunoscut mai puțin decât țările din fosta URSS acele sinistre apartamente comunale. Antropologii și etnografii și istoricii știu însă că acest tip de viață în comun, de reunire a mai multor generații sub același acoperiș este specifică culturilor est-europene și sud-europene, în special balcanice și mediteraneene.
Nu este o mirare, cum o arată graficele și studiile statistice, că cei mai mulți tineri care locuiesc cu părinții se întâlnesc în Croația, Italia, Grecia și Spania (peste 80%).
Balcanicii sunt un caz aparte, în măsura în care la albanezi, sârbi și muntenegrini care clanul a rămas o realitate vie până în timpurile moderne, inclusiv sub acea formă de familie extinsă numită zadruga, ceea ce făcea ca, la sârbi, precum la albanezi, sau la ceceni în Caucaz, și în vremea comunismului anumite cooperative agricole (CAP) să fie compuse dintr-un singur clan, de la secretarul de partid la contabil, imposibil de penetrat din afară, imposibil de controlat.
In Balcani, așadar, sârbii, albanezii, muntenegrinii au păstrat o diviziune clanică și familială tradițională care implică reguli ale vendettei și un ciment social ce include chiar solidaritatea si protejarea criminalului care fuge de autorități. Familiile, prietenii, gazda nu dau niciodată un fugar. Neîncrederea față de autorități este un fapt genetic; ospitalitatea criminală e înscrisă în ADN. Dar copiii locuiesc deseori într-o casă alături de ograda tatălui până și la vârsta adultă.
Câte feluri de familie există în Europa
În realitate, nu există nici în Occident un singur tip de „familie tradițională”. Un model ar fi cel nordic, al familiei mononucleare responsabile, cea care se rezumă la tată, mamă şi copii.
Antropologul şi sociologul francez Emmanuel Todd promovează astfel teoria că avansul Occidentului în istoria modernă se datorează importanţei familiei mononucleare responsabile, cea care se rezumă la tată, mamă şi copiii lor. Altfel zis, Todd merge dincolo de teoria clasică a lui Max Weber, potrivit căreia la originea progresului modern ar fi stat etica protestantă – calvinisto-olandeză – a muncii.
Emmanuel Todd afirmă că, dimpotrivă, protestantismul s-a extins în nord tocmai datorită familiei mononucleare. El s-a implantat în acele ţări nordice, precum Olanda, în care funcţiona deja familia mononucleară absolută, în care copiii părăseau devreme domiciliul familial, căutând de lucru şi devenind astfel adulţi întreprinzători.
Celelalte trei tipuri de familii ale lui Emmanuel Todd sunt „familia egalitară”, prezentă în Franţa, Spania şi nordul Italiei; „familia arboriferă” reprezentată în ţările germanice, cu excepţia amintită a Olandei şi a scandinavilor, şi „familia comunitară”, la mediteraneeni şi la ortodocşii est-europeni şi balcanici, făcători de copii mulţi.
Familia comunitară ar justifica importanța fascismului şi a comunismului în Italia, Grecia şi Europa de Est. Aceeași familie comunitară explică și absenţa tendinţelor individualiste în societăţile balcanice și est-europene. Faptul că ţăranii continuă să-şi ridice casa lângă ograda părinţilor, în loc să se debaraseze de ei ca nişte adulţi responsabili. Faptul că în Italia există fenomenul de masă al acelor bamboccioni (bebeluși adulți, „bebelăi”), adulţi de peste 30 de ani, care continuă să locuiască cu părinţii, în vreme ce în Olanda, părinţii îşi dau literalmente afară din casă odraslele în momentul în care devin adulţi.
De aceeaşi natură e şi faptul că în România și Republica Moldova generaţii de părinți şi-au lăsat copiii să fie crescuţi de bunici, sub pretextul facil al lipsei de timp. Cu atâtea tabieturi balcanice, nu putem spune că românii sunt poporul cel mai ocupat din lume, şi cu toate astea convenţia socială e că bunicii trebuie să locuiască împreună cu proaspăt căsătoriţii pentru a le creşte copiii, deseori într-un climat socio-afectiv sufocant. Tinerii porumbei stau cu socrii, aceştia crescând odraslele, însă menţinând şi infantilizarea generaţiei intermediare.
Se adaugă la asta faptul că „familia tradițională” în România și Moldova este nu „mononucleară”, ci foarte des chiar „monoparentală”, unul din părinți fiind plecat la muncă în străinătate. Când sunt plecați chiar amândoi, copiii sunt crescuți de bunici.
Cam asta ar fi o imagine mai exactă a „familiei tradiționale”, combinată cu faptul că foarte adesea ea este din oficiu monoparentală, copilul crescând fără tată sau mama.
În acest context al vieții în comun cu părinții trebuie înțeles și poemul în care muma lui Ștefan cel Mare refuza să-i deschidă poarta castelului, iar el pleacă, spăsit, să se bata cu agarenii. Doar nu era s-o dezamăgească pe maică-sa!... Însă, în același timp, capitalismul nu avea cum să se nască acolo.
