9 martie 1997
„Univers cultural: Din lumea muzicii”.
Yehudi Menuhin și lumea românească. (Redactor: Victor Eskenasy).
Aflat pentru o serie de concerte la Praga, Sir Yehudi Menuhin a acordat un interviu în exclusivitate pentru Europa Liberă, vorbind despre România actuală și profesorul său, George Enescu.
Intrerupem astăzi seria notațiilor muzicale pe marginea “Jurnalului” lui Mihail Sebastian. Motivul îl constituie prezența la Praga a lui Yehudi Menuhin. Muzicianul, umanistul Yehudi Menuhin s-a aflat aici recent pentru o serie de concerte în al căror program au figurat Simfonia a 3-a de Beethoven, Serenada de Dvorak și... George Enescu, Prima suită pentru orchestră, Op. 9.
Insert 1: (live de la repetiția cu Orchestra Filarmonică Cehă).
Preludiul la unison al primei suite enesciene, un scurt moment de la repetiția generală cu Orchestra Filarmonică din Praga; un scurt moment, dar cu darul de a părea unul smuls dintr-o veșnicie, a fost și cel al conversației avute cu Menuhin în pauza repetiției de la Rudolfinum (Ateneul ceh). O discuție punctată, din timp în timp -- veți auzi imediat -- de zgomotul unei cești de ceai englezesc din care sorbea între cuvinte.
La cei 81 de ani ai săi, împuținat la trup, ușor adus de spate, purtînd un dispozitiv auditiv, cu o distincție și o delicatețe proverbiale, iar pentru un inter¬locutor român -- aș spune -- o dispoziție sufletească, aparte, visătoare, Yehudi Menuhin se înfățișează astăzi cumva ca depozitarul unui secol de cultură muzicală. Iar România, România lui Enescu dar și cea a urmașilor modelului său spiritual, este mereu prezentă în gîndurile sale. A fost suficient să-l întreb despre ultimele invitații de a reveni la București:
Y. Menuhin: “Nu am mai fost de puțin timp. Am fost acolo cu aproape doi ani în urmă, venind cu prințesa Margareta. Ea mi-a fost ca un bodyguard...”
L-am întrebat dacă urmărește în continuare politica, schimbările recente petrecute în România și răspunsul a fost promt:
Y. Menuhin: “Da, sigur, aveți un guvern mai bun în prezent, ultimul fusese de-a dreptul lamentabil, o figură teribilă. Era de o regalitate artificială, chiar foarte caraghios, fiindcă eu venisem cu adevărata, cu o prințesă adevărată -- înțelegi -- îmbrăcată cu sobrietate, în negru și o ființă aleasă, o femeie minunată iar celălalt venise cu soția lui din Detroit, toată un decolteu cu diamante și așa mai departe; la supeul care a urmat a fost de-a dreptul caraghios...”
In conversația cu Lord Yehudi Menuhin există un cuvînt care are asupra lui o putere aproape magică, aducîndu-l într-o stare aproape de reverie: Enescu. Cum dirija Enescu, l-am întrebat ?
Y. Menuhin: “Minunat, minunat. A fost un mare dirijor, un excepțional muzician, vreau să spun că indiferent de ceea ce făcea, dacă cînta la vioară sau pian sau violoncel sau dirija, era o somitate, a fost o mare personalitate, o ființă minunată; o persoană, în același timp, de o mare bunătate, devotat și loaial; era - înțelegi - tipul unui cavaler medieval; și o persoană de o calitate extraordinară. Nu cred că am cunoscut un altul; el și Bartok dar Bartok era o ființă cu totul diferită, complet diferită; Bartok era incisiv și rece, Enescu era tandru... dar amîndoi oameni mari, oameni minunați de onoare, extraordinari patrioți, care și-au iubit poporul, au iubit muzica populară... Dintre cei pe care am fost binecuvîntat să-i pot cunoaște; Enescu și Bartok sînt pentru mine oamenii cei mai mari pe care i-am cunoscut.”
I-am cerut lui Yehudi Menuhin să precizeze dacă exista ceva specific în maniera de a dirija a lui Enescu:
Y. Menuhin: “Nu, nu -- înțelegi -- el doar făcea muzică. Am realizat că putea scoate la lumină --- așa cum au darul dirijorii buni -- că putea scoate totul dintr-o orchestră, cu dragoste și dăruire cîntînd doar împreună; era suficient să se afle în fața orchestrei, avînd întreaga muzică în minte. Toate orchestrele îl adorau, a fost iubit de Philadelphia Orchestra, orchestrele britanice îl îndrăgeau, era de-a dreptul extraordinar. A fost atît de iubit de orchestra din Philadelphia încît, atunci cînd orchestra a dorit să-l aducă din nou la pupitrul ei, după război, Eugen Ormandy a refuzat, [de invidie]. Atît de mult îl îndrăgea orchestra.”
Insert 2: Ceaikovski, Simfonia No. 4 (Melodya M10 49209 004).
Una din rarele înregistrări postbelice, avîndu-l pe George Enescu la pupitru, la Moscova în aprilie 1946; simfonia a patra, fa minor de Ceaikovsky. I-am amintit lui Yehudi Menuhin, în conversația noastră purtată la Rudolfinum de faptul că atît el cît și maestrul său, au fost la Moscova imediat după război, în 1945-1946, interpretînd și unul și altul, piese de muzică de cameră franceză, Fauré și César Frank între altele...
Y. Menuhin: „... în fa major, cred... César Franck mai curînd. Iar Enescu a interpretat, cred, de asemenea, o lucrare de Șostakovici. Avea o minte extraordinară -- înțelegi -- își putea aminti [totul], memoria sa era fenomenală.”
Insert 3 - C. Franck, Sonata pentru vioară și pian în la major; Allegretto ben marcato (Revelation RV 10067).
Sonata în la major de Cesar Frank, aici cu Menuhin în recitalul pe care l-a dat la Moscova în noiembrie 1945, dintr-o recent descoperită înregistrare de arhivă radio, recondiționată de compania “Revelation” pe un nou disc compact, apărut la Londra la sfîrșitul anului 1996.
Următorul drum al lui Menuhin avea să fie la București, pentru a-și revedea maestrul de care îl separaseră anii războiului. L-am întrebat dacă Enescu i-a vorbit de Proust, de faptul că scriitorul îl luase pe Enescu drept model în romanele sale atunci cînd descrisese sonata de Franck...
Y. Menuhin: “Proust? Nu, nu mi-a vorbit de el. Dar Proust, nu-i așa s-a referit la el ?...”
Intr-adevăr, Proust - i-am amintit lui Menuhin - afirmase într-o scrisoare către romancierul Jacques de Lacretelle: “Cînd pianul și vioara gem încet ca vocile a două păsări ce se caută, m-am gîndit la Sonata de Franck, cîntată de George Enescu...”. Menuhin și-a depănat amintirile în continuare:
Y. Menuhin: „L-am cîntat pe Fauré odată împreună. Fauré, cel din ultima perioadă este atît de diferit de cel din prima sa epocă. Perioadă mai tîrzie se aseamănă cu aceea ultimă a lui Beethoven. E foarte evazivă. Am cîntat cea de-a doua sonată de Fauré, de asemenea. Enescu era un adevărat european. Vreau să spun, născut în România care are deja legături de latinitate cu Franța, crescut și cu studii la Viena.
Apoi, desigur, vorbea perfect germana și engleza, în mod minunat.... L-am întrebat odată de ce călătorește întotdeuna pe vase britanice? Mergea întotdeuna cu liniile britanice. Mi-a spus: “există oare alții care să cunoască mai bine oceanele? Avea un sens nemaipomenit al umorului. Și atunci cînd făcea o glumă era puțin -- știi, un joc de cuvinte, un calambur, le făcea minunat -- și era, spuneam, puțin rușinat, își acoperea fața cu mîna. Imi amintesc că prima oară după război, cînd am venit la București, am mers împreună, veneam cu mașina amîndoi și mi-a spus apropiindu-ne de oraș: „La-boue-qui-reste” (“noroiul-care-rămîne”).”
Insert 4: Fauré, Andante în si bemol (EMI CDM 7 83986-2).
Menuhin și Fauré, Andante în si bemol major; un disc compact EMI. L-am întrebat pe Yehudi Menuhin dacă Enescu era la fel de interesat de politică ca și el...
Y. Menuhin: „A fost un mare patriot și era devotat familiei regale, desigur. Ei l-au și ajutat. In apartamentul de la Paris ținea un mare și frumos portret al reginei Maria; și, în vila sa, în vila sa Luminiș, de la Sinaia, am întîlnit-o pe regină...”
Insert 5: Dvorak, Concertul pentru vioară și orchestră (EMI CDH 7 63822-2).
Yehudi Menuhin interpretînd, sub bagheta lui George Enescu și cu “Orchestra des Concertes Colonne”, Concertul pentru vioară în la minor de Dvorak. I-am amintit maestrului despre această înregistrare făcută cu mai bine de 60 de ani în urmă, la 28 februarie 1936, declanșînd alte amintiri. Ascultați-l:
Y. Menuhin: „Știi, în acele zile trebuiau înregistrate pe ceară, pe fiecare față, cîte patru minute și am avut nevoie de una suplimentară, fiindcă au fost cinci sau șapte părți și ne-a trebuit una în plus pentru Dvorak. Pe ultima, am adăugat cel de-al cincelea capriciu de Paganini, cu Enescu acompaniindu-mă la pian, în aranjamentul făcut chiar de el.”
Menuhin ca dirijor. I-am evocat spusele sale: faptul că a condus pentru prima oară după război, la îndemnul dirijorului Antal Dorati:
Y. Menuhin: „Asta a fost în Texas. La Dallas, unde se afla Dorati. El mi-a spus, acum trebuie să dirijezi. Vei dirija uvertura la “Maeștrii cîntăreți din Nürenberg”. Am făcut-o, sub tensiune. A fost foarte caraghios, eram extrem de timid, foarte timorat, am făcut un gest ușor cu mîna și atunci a venit acel imens coral în do major, care mi-a dat curaj.”
Enescu v-a încurajat sau a comentat decizia de a dirija? -- a fost următoarea întrebare...:
Y. Menuhin: „Nu, vreau să spun că ar fi făcut-o, sînt sigur, fiindcă într-un sens îi călcam pe urme -- cu excepția faptului că nu sînt compozitor; sînt foarte mic comparat cu Enescu. Nu există termeni de comparație. Totuși, simt că pe undeva, în modul minor, am mers pe urmele lui; a murit însă înainte de a-mi lua avînt în dirijorat.
Era atît de copilăros. Imi amintesc că atunci cînd călătorea, purta cu el, întotdeuna, partitura operei lui, Oedipe, și lucra la ea. I-a fost tovarășul de viață. Era întotdeuna inspirat și a luat mereu apărarea muzicienilor, a celui slab, a celor care aveau nevoie de ajutorul său. O ființă nobilă, nobilă...”
Enescu, în convorbirile sale cu Bernard Gavoty, spusese despre Menuhin aceleași lucruri: “afectuos, generos la maximum [...] Farmecul său, atît de deosebit, este legat de o stare copilărească, ciudat prelungită peste limitele copilăriei....
Y. Menuhin: “Da, știu. Era un om minunat, minunat. Ii datorez foarte mult, enorm de mult.”
Insert 6: G. Enescu, Oedipe, Prélude (EMI CDS 7 54011-2).
Un fragment din Preludiul la “Oedipe”. Am încheiat convorbirea cu Yehudi Menuhin, întrebîndu-l dacă alăturarea, în concertul de la Praga, a lui Dvorak și Enescu a avut o semnificație specială pentru el:
Y. Menuhin: „Cred că da. Pentru mine, această parte a Europei pe care o formează Polonia, Republica cehă, Slovenia, România, Grecia, Albania, constituie inima muzicii, a muzicii occidentale; este inima ei fiindcă ea conține fragmente ale muzicii răsăritene, rămășițe din muzica indiană -- prin cea a țiganilor -- și din Mongolia și, în această țesătură de muzică populară de toate felurile, se regăsesc sursele forței Europei. Iar pentru forță și inspirație Europa occidentală a fost întotdeuna dependentă de cea estică. [...] Și îi simt în ea -- înțelegi -- pe Dvorak și Enescu, pe care îi iubesc împreună, cum îl iubesc pe Bartok. Practic, acesta este un program care poate fi înțeles ca dedicat lui Enescu; da, fiindcă prin intermediul lui Enescu m-am familiarizat cu adevărat, cu Beethoven. Il cîntasem și înainte, dar Enescu a avut o concepție măreață despre Beethoven. Este un program pe care aș vrea să-l fac într-o bună zi la București.”
„Univers cultural: Din lumea muzicii”.
Yehudi Menuhin și lumea românească. (Redactor: Victor Eskenasy).
Aflat pentru o serie de concerte la Praga, Sir Yehudi Menuhin a acordat un interviu în exclusivitate pentru Europa Liberă, vorbind despre România actuală și profesorul său, George Enescu.
Intrerupem astăzi seria notațiilor muzicale pe marginea “Jurnalului” lui Mihail Sebastian. Motivul îl constituie prezența la Praga a lui Yehudi Menuhin. Muzicianul, umanistul Yehudi Menuhin s-a aflat aici recent pentru o serie de concerte în al căror program au figurat Simfonia a 3-a de Beethoven, Serenada de Dvorak și... George Enescu, Prima suită pentru orchestră, Op. 9.
Insert 1: (live de la repetiția cu Orchestra Filarmonică Cehă).
Preludiul la unison al primei suite enesciene, un scurt moment de la repetiția generală cu Orchestra Filarmonică din Praga; un scurt moment, dar cu darul de a părea unul smuls dintr-o veșnicie, a fost și cel al conversației avute cu Menuhin în pauza repetiției de la Rudolfinum (Ateneul ceh). O discuție punctată, din timp în timp -- veți auzi imediat -- de zgomotul unei cești de ceai englezesc din care sorbea între cuvinte.
La cei 81 de ani ai săi, împuținat la trup, ușor adus de spate, purtînd un dispozitiv auditiv, cu o distincție și o delicatețe proverbiale, iar pentru un inter¬locutor român -- aș spune -- o dispoziție sufletească, aparte, visătoare, Yehudi Menuhin se înfățișează astăzi cumva ca depozitarul unui secol de cultură muzicală. Iar România, România lui Enescu dar și cea a urmașilor modelului său spiritual, este mereu prezentă în gîndurile sale. A fost suficient să-l întreb despre ultimele invitații de a reveni la București:
Y. Menuhin: “Nu am mai fost de puțin timp. Am fost acolo cu aproape doi ani în urmă, venind cu prințesa Margareta. Ea mi-a fost ca un bodyguard...”
L-am întrebat dacă urmărește în continuare politica, schimbările recente petrecute în România și răspunsul a fost promt:
Y. Menuhin: “Da, sigur, aveți un guvern mai bun în prezent, ultimul fusese de-a dreptul lamentabil, o figură teribilă. Era de o regalitate artificială, chiar foarte caraghios, fiindcă eu venisem cu adevărata, cu o prințesă adevărată -- înțelegi -- îmbrăcată cu sobrietate, în negru și o ființă aleasă, o femeie minunată iar celălalt venise cu soția lui din Detroit, toată un decolteu cu diamante și așa mai departe; la supeul care a urmat a fost de-a dreptul caraghios...”
In conversația cu Lord Yehudi Menuhin există un cuvînt care are asupra lui o putere aproape magică, aducîndu-l într-o stare aproape de reverie: Enescu. Cum dirija Enescu, l-am întrebat ?
Y. Menuhin: “Minunat, minunat. A fost un mare dirijor, un excepțional muzician, vreau să spun că indiferent de ceea ce făcea, dacă cînta la vioară sau pian sau violoncel sau dirija, era o somitate, a fost o mare personalitate, o ființă minunată; o persoană, în același timp, de o mare bunătate, devotat și loaial; era - înțelegi - tipul unui cavaler medieval; și o persoană de o calitate extraordinară. Nu cred că am cunoscut un altul; el și Bartok dar Bartok era o ființă cu totul diferită, complet diferită; Bartok era incisiv și rece, Enescu era tandru... dar amîndoi oameni mari, oameni minunați de onoare, extraordinari patrioți, care și-au iubit poporul, au iubit muzica populară... Dintre cei pe care am fost binecuvîntat să-i pot cunoaște; Enescu și Bartok sînt pentru mine oamenii cei mai mari pe care i-am cunoscut.”
I-am cerut lui Yehudi Menuhin să precizeze dacă exista ceva specific în maniera de a dirija a lui Enescu:
Y. Menuhin: “Nu, nu -- înțelegi -- el doar făcea muzică. Am realizat că putea scoate la lumină --- așa cum au darul dirijorii buni -- că putea scoate totul dintr-o orchestră, cu dragoste și dăruire cîntînd doar împreună; era suficient să se afle în fața orchestrei, avînd întreaga muzică în minte. Toate orchestrele îl adorau, a fost iubit de Philadelphia Orchestra, orchestrele britanice îl îndrăgeau, era de-a dreptul extraordinar. A fost atît de iubit de orchestra din Philadelphia încît, atunci cînd orchestra a dorit să-l aducă din nou la pupitrul ei, după război, Eugen Ormandy a refuzat, [de invidie]. Atît de mult îl îndrăgea orchestra.”
Insert 2: Ceaikovski, Simfonia No. 4 (Melodya M10 49209 004).
Una din rarele înregistrări postbelice, avîndu-l pe George Enescu la pupitru, la Moscova în aprilie 1946; simfonia a patra, fa minor de Ceaikovsky. I-am amintit lui Yehudi Menuhin, în conversația noastră purtată la Rudolfinum de faptul că atît el cît și maestrul său, au fost la Moscova imediat după război, în 1945-1946, interpretînd și unul și altul, piese de muzică de cameră franceză, Fauré și César Frank între altele...
Y. Menuhin: „... în fa major, cred... César Franck mai curînd. Iar Enescu a interpretat, cred, de asemenea, o lucrare de Șostakovici. Avea o minte extraordinară -- înțelegi -- își putea aminti [totul], memoria sa era fenomenală.”
Insert 3 - C. Franck, Sonata pentru vioară și pian în la major; Allegretto ben marcato (Revelation RV 10067).
Sonata în la major de Cesar Frank, aici cu Menuhin în recitalul pe care l-a dat la Moscova în noiembrie 1945, dintr-o recent descoperită înregistrare de arhivă radio, recondiționată de compania “Revelation” pe un nou disc compact, apărut la Londra la sfîrșitul anului 1996.
Următorul drum al lui Menuhin avea să fie la București, pentru a-și revedea maestrul de care îl separaseră anii războiului. L-am întrebat dacă Enescu i-a vorbit de Proust, de faptul că scriitorul îl luase pe Enescu drept model în romanele sale atunci cînd descrisese sonata de Franck...
Y. Menuhin: “Proust? Nu, nu mi-a vorbit de el. Dar Proust, nu-i așa s-a referit la el ?...”
Intr-adevăr, Proust - i-am amintit lui Menuhin - afirmase într-o scrisoare către romancierul Jacques de Lacretelle: “Cînd pianul și vioara gem încet ca vocile a două păsări ce se caută, m-am gîndit la Sonata de Franck, cîntată de George Enescu...”. Menuhin și-a depănat amintirile în continuare:
Y. Menuhin: „L-am cîntat pe Fauré odată împreună. Fauré, cel din ultima perioadă este atît de diferit de cel din prima sa epocă. Perioadă mai tîrzie se aseamănă cu aceea ultimă a lui Beethoven. E foarte evazivă. Am cîntat cea de-a doua sonată de Fauré, de asemenea. Enescu era un adevărat european. Vreau să spun, născut în România care are deja legături de latinitate cu Franța, crescut și cu studii la Viena.
Apoi, desigur, vorbea perfect germana și engleza, în mod minunat.... L-am întrebat odată de ce călătorește întotdeuna pe vase britanice? Mergea întotdeuna cu liniile britanice. Mi-a spus: “există oare alții care să cunoască mai bine oceanele? Avea un sens nemaipomenit al umorului. Și atunci cînd făcea o glumă era puțin -- știi, un joc de cuvinte, un calambur, le făcea minunat -- și era, spuneam, puțin rușinat, își acoperea fața cu mîna. Imi amintesc că prima oară după război, cînd am venit la București, am mers împreună, veneam cu mașina amîndoi și mi-a spus apropiindu-ne de oraș: „La-boue-qui-reste” (“noroiul-care-rămîne”).”
Insert 4: Fauré, Andante în si bemol (EMI CDM 7 83986-2).
Menuhin și Fauré, Andante în si bemol major; un disc compact EMI. L-am întrebat pe Yehudi Menuhin dacă Enescu era la fel de interesat de politică ca și el...
Y. Menuhin: „A fost un mare patriot și era devotat familiei regale, desigur. Ei l-au și ajutat. In apartamentul de la Paris ținea un mare și frumos portret al reginei Maria; și, în vila sa, în vila sa Luminiș, de la Sinaia, am întîlnit-o pe regină...”
Insert 5: Dvorak, Concertul pentru vioară și orchestră (EMI CDH 7 63822-2).
Yehudi Menuhin interpretînd, sub bagheta lui George Enescu și cu “Orchestra des Concertes Colonne”, Concertul pentru vioară în la minor de Dvorak. I-am amintit maestrului despre această înregistrare făcută cu mai bine de 60 de ani în urmă, la 28 februarie 1936, declanșînd alte amintiri. Ascultați-l:
Y. Menuhin: „Știi, în acele zile trebuiau înregistrate pe ceară, pe fiecare față, cîte patru minute și am avut nevoie de una suplimentară, fiindcă au fost cinci sau șapte părți și ne-a trebuit una în plus pentru Dvorak. Pe ultima, am adăugat cel de-al cincelea capriciu de Paganini, cu Enescu acompaniindu-mă la pian, în aranjamentul făcut chiar de el.”
Menuhin ca dirijor. I-am evocat spusele sale: faptul că a condus pentru prima oară după război, la îndemnul dirijorului Antal Dorati:
Y. Menuhin: „Asta a fost în Texas. La Dallas, unde se afla Dorati. El mi-a spus, acum trebuie să dirijezi. Vei dirija uvertura la “Maeștrii cîntăreți din Nürenberg”. Am făcut-o, sub tensiune. A fost foarte caraghios, eram extrem de timid, foarte timorat, am făcut un gest ușor cu mîna și atunci a venit acel imens coral în do major, care mi-a dat curaj.”
Enescu v-a încurajat sau a comentat decizia de a dirija? -- a fost următoarea întrebare...:
Y. Menuhin: „Nu, vreau să spun că ar fi făcut-o, sînt sigur, fiindcă într-un sens îi călcam pe urme -- cu excepția faptului că nu sînt compozitor; sînt foarte mic comparat cu Enescu. Nu există termeni de comparație. Totuși, simt că pe undeva, în modul minor, am mers pe urmele lui; a murit însă înainte de a-mi lua avînt în dirijorat.
Era atît de copilăros. Imi amintesc că atunci cînd călătorea, purta cu el, întotdeuna, partitura operei lui, Oedipe, și lucra la ea. I-a fost tovarășul de viață. Era întotdeuna inspirat și a luat mereu apărarea muzicienilor, a celui slab, a celor care aveau nevoie de ajutorul său. O ființă nobilă, nobilă...”
Enescu, în convorbirile sale cu Bernard Gavoty, spusese despre Menuhin aceleași lucruri: “afectuos, generos la maximum [...] Farmecul său, atît de deosebit, este legat de o stare copilărească, ciudat prelungită peste limitele copilăriei....
Y. Menuhin: “Da, știu. Era un om minunat, minunat. Ii datorez foarte mult, enorm de mult.”
Insert 6: G. Enescu, Oedipe, Prélude (EMI CDS 7 54011-2).
Un fragment din Preludiul la “Oedipe”. Am încheiat convorbirea cu Yehudi Menuhin, întrebîndu-l dacă alăturarea, în concertul de la Praga, a lui Dvorak și Enescu a avut o semnificație specială pentru el:
Y. Menuhin: „Cred că da. Pentru mine, această parte a Europei pe care o formează Polonia, Republica cehă, Slovenia, România, Grecia, Albania, constituie inima muzicii, a muzicii occidentale; este inima ei fiindcă ea conține fragmente ale muzicii răsăritene, rămășițe din muzica indiană -- prin cea a țiganilor -- și din Mongolia și, în această țesătură de muzică populară de toate felurile, se regăsesc sursele forței Europei. Iar pentru forță și inspirație Europa occidentală a fost întotdeuna dependentă de cea estică. [...] Și îi simt în ea -- înțelegi -- pe Dvorak și Enescu, pe care îi iubesc împreună, cum îl iubesc pe Bartok. Practic, acesta este un program care poate fi înțeles ca dedicat lui Enescu; da, fiindcă prin intermediul lui Enescu m-am familiarizat cu adevărat, cu Beethoven. Il cîntasem și înainte, dar Enescu a avut o concepție măreață despre Beethoven. Este un program pe care aș vrea să-l fac într-o bună zi la București.”
