Cu siguranţă, cei ce au ales drept timp al comiterii unor crime şi atrocităţi la adresa propriilor cetăţeni, în Republica Moldova, primăvara anului 2009, şi-au făcut un calcul foarte prost. A guverna în spirit autoritar şi violent, la porţile Uniunii Europene, este o tentativă sortită din start eşecului, lovită de nulitate juridică şi morală. Autorităţile comuniste au expulzat jurnalişti străini, au sistat emisia unor posturi TV româneşti, au obligat televiziunea publică să înfiereze Opoziţia şi societatea civilă pentru aşa-zisa lovitură de stat din 7 aprilie, dar adevărul răzbate la suprafaţă, în ciuda îngrădirilor.
În aceste zile au apărut pe Internet numeroase mărturii cu privire la autorii actelor de distrugere de la sediile Preşedinţiei şi Parlamentului. Preşedintele în exerciţiu, Voronin, susţinea că poliţia a adunat numeroase probe, că i-a fotografiat pe toţi acei care au vandalizat cele două instituţii de stat, însă liderului comunist i-a scăpat un detaliu: au mai filmat şi alţii – jurnaliştii independenţi din ţară şi de peste hotare, şi numeroşi cetăţeni, prezenţi la faţa locului. Acum, din adunarea acestor probe rezultă imaginea unei perfide diversiuni pe care cineva a instrumentat-o pentru a camufla frauda electorală din 5 aprilie.
Dar, haideţi să lăsăm probele juridice pe seama unei eventuale comisii internaţionale care va cerceta vinovăţiile din aceste zile. Să facem un simplu exerciţiu de logică. Ce politician din Opoziţie, ce lider responsabil va instiga la nişte acte de violenţă stradală pe care, în mod previzibil, le va dezaproba întreaga opinie publică din ţară şi din exterior, de vreme ce are de partea sa argumentul moral: alegerile parlamentare au fost falsificate. Tot ce are de făcut Opoziţia este să demonstreze, dincolo de orice dubii, validitatea acestei afirmaţii şi să obţină organizarea unui scrutin repetat, după alte reguli decât cele din 5 aprilie.
Guvernarea a acceptat renumărarea voturilor, dar face totul, inclusiv exercitând presiuni asupra justiţiei, pentru a pune sub lacăt listele electorale, în pofida unei decizii favorabile a Comisiei Electorale Centrale în această privinţă. De ce se teme PCRM de verificarea listelor electorale? De ce nu acceptă o procedură care ar înlătura definitiv orice suspiciuni la adresa sa? Dacă se ştiu cu conştiinţa curată, este în interesul guvernanţilor să facă lumină în această problemă, pentru a-şi căpăta legitimitatea pe care şi-o doresc. Or, amploarea arestărilor din aceste zile, tortura, tratamentul degradant la care sunt supuşi deţinuţii în izolatoarele Ministerului de Interne, cei doi tineri presupuşi c-ar fi murit în urma bătăilor de la poliţie, indică, mai degrabă, frica, profunda vulnerabilitate a unui regim incapabil să-şi mai afle temeiuri legale pentru a se menţine, decât bună-credinţă.
În acest moment, aşa cum în mod corect subliniază presa independentă şi partidele de Opoziţie, la Chişinău este nevoie urgentă de o misiune specială a Uniunii Europene, de prezenţa unor emisari înalt îndrituiţi de la Bruxelles, care să oblige puterea să pună capăt acţiunilor represive şi să accepte un dialog cu societatea. Confruntarea surdă, arestările, persecuţiile politice nu pot conduce decât la noi explozii sociale şi la tragedii. După ce actualul coşmar se va sfârşi, oricine va mai încerca să suprime drepturile omului pe aceste meleaguri, va trebui să ţină cont de o axiomă simplă: Moldova nu-şi negociază libertatea.
În aceste zile au apărut pe Internet numeroase mărturii cu privire la autorii actelor de distrugere de la sediile Preşedinţiei şi Parlamentului. Preşedintele în exerciţiu, Voronin, susţinea că poliţia a adunat numeroase probe, că i-a fotografiat pe toţi acei care au vandalizat cele două instituţii de stat, însă liderului comunist i-a scăpat un detaliu: au mai filmat şi alţii – jurnaliştii independenţi din ţară şi de peste hotare, şi numeroşi cetăţeni, prezenţi la faţa locului. Acum, din adunarea acestor probe rezultă imaginea unei perfide diversiuni pe care cineva a instrumentat-o pentru a camufla frauda electorală din 5 aprilie.
Dar, haideţi să lăsăm probele juridice pe seama unei eventuale comisii internaţionale care va cerceta vinovăţiile din aceste zile. Să facem un simplu exerciţiu de logică. Ce politician din Opoziţie, ce lider responsabil va instiga la nişte acte de violenţă stradală pe care, în mod previzibil, le va dezaproba întreaga opinie publică din ţară şi din exterior, de vreme ce are de partea sa argumentul moral: alegerile parlamentare au fost falsificate. Tot ce are de făcut Opoziţia este să demonstreze, dincolo de orice dubii, validitatea acestei afirmaţii şi să obţină organizarea unui scrutin repetat, după alte reguli decât cele din 5 aprilie.
Guvernarea a acceptat renumărarea voturilor, dar face totul, inclusiv exercitând presiuni asupra justiţiei, pentru a pune sub lacăt listele electorale, în pofida unei decizii favorabile a Comisiei Electorale Centrale în această privinţă. De ce se teme PCRM de verificarea listelor electorale? De ce nu acceptă o procedură care ar înlătura definitiv orice suspiciuni la adresa sa? Dacă se ştiu cu conştiinţa curată, este în interesul guvernanţilor să facă lumină în această problemă, pentru a-şi căpăta legitimitatea pe care şi-o doresc. Or, amploarea arestărilor din aceste zile, tortura, tratamentul degradant la care sunt supuşi deţinuţii în izolatoarele Ministerului de Interne, cei doi tineri presupuşi c-ar fi murit în urma bătăilor de la poliţie, indică, mai degrabă, frica, profunda vulnerabilitate a unui regim incapabil să-şi mai afle temeiuri legale pentru a se menţine, decât bună-credinţă.
În acest moment, aşa cum în mod corect subliniază presa independentă şi partidele de Opoziţie, la Chişinău este nevoie urgentă de o misiune specială a Uniunii Europene, de prezenţa unor emisari înalt îndrituiţi de la Bruxelles, care să oblige puterea să pună capăt acţiunilor represive şi să accepte un dialog cu societatea. Confruntarea surdă, arestările, persecuţiile politice nu pot conduce decât la noi explozii sociale şi la tragedii. După ce actualul coşmar se va sfârşi, oricine va mai încerca să suprime drepturile omului pe aceste meleaguri, va trebui să ţină cont de o axiomă simplă: Moldova nu-şi negociază libertatea.
