Orice s-ar spune, de rău sau de bine, despre învăţământ, pentru guvern tot de-aici răsare luminiţa de la capătul tunelului şi speranţa să depăşim criz. Guvernul crede că salvarea ne vine de la educaţie. Aici se va aplica programul anticriză, constând în reducerea bugetului şi a personalului, deşi reducerea bugetului înseamnă încălcarea legii care prevede alocarea a 6 la sută din produsul intern brut pentru educaţie.
Recent, Uniunea Europeană a făcut o evaluare a învăţământului, la care am rămas corigenţi. Rezultă din raport că România este printre cele mai needucate ţări din spaţiul unional. Au crescut cazurile de abadon şcolar, a scăzut numărul profesorilor. Ambele fenomene sunt produsul sărăciei care sufocă mai ales învăţământul rural, unde se află cei mai mulţi suplinitori, deveniţi acum balast bugetar şi victime ale crizei.
Potrivit raportului, nu numai numărul elevilor şi al profesorilor e în cădere, ci şi calitatea educaţiei. Elevii sunt mai slabi decât acum câţiva ani. La fel, profesorii. Nu există nici o universitate românească în top 500. Sărăcirea din educaţie costă scump. Profesorii cât de cât competenţi preferă munci necalificate în străinătate. Deşi numărul studenţilor este în creştere, nimeni nu le oferă de lucru. În ciuda promisiunilor că li se vor scădea impozitele dacă angajează absolvenţi, patronii îşi trimit vânătorii de capete la firmelor concurente, nu în holul liceelor sau facultăţilor.
Educaţia este piatra în casă a oricărei guvernări. Sub temeliile şcolii au săpat interesele de clan al miniştrilor învăţământului, cei care au adus hoarde de lăcuste în inspectorate şi au lipit banii europeni pe fruntea clienţilor de partid. Aici sunt banii dumneavoastră, în impostura academică a multor politicieni, în investiţiile prosteşti, în programele învechite. Educaţia a căzut pradă prostiei ridicate la rang de politică de partid şi de stat. Impresia e că s-au pierdut instrucţiunile şi nimeni nu mai ştie la ce folosesc vocaţia, studiul şi perfecţionarea profesională. Elevii şi studenţii se plictisesc de moarte şi vânează o diplomă care le permite să spere că vor găsi ceva de lucru în străinătate. Profesorii îşi extrag ştiinţa din nişte conspecte de pe vremea lui Pazvante, iar politicienii au idei puţine şi fixe.
Un singur fapt nou s-a adăugat grămezii de probleme bine-ştiute şi aproape monotone ale educaţiei. Anume că, deşi s-a stabilit printr-un protocol semnat de toate partidele ajunse la putere că, şi-acum cităm, „educaţia este prioritatea zero a guvernării şi a clasei politice”, nu s-a avansat nici un pas în această direcţie. Ba dimpotrivă. Şi nu e de mirare că e aşa: nişte oameni mai şcoliţi şi cu mai mult simţ matematic ar fi specificat că educaţia e pe primul loc, nu pe locul zero. Pentru că, dacă porneşti de pe primul loc, s-ar putea să ajungi primul. Cei de pe locul zero e greu de ştiut unde ajung. Probabil la rebuturi.
Recent, Uniunea Europeană a făcut o evaluare a învăţământului, la care am rămas corigenţi. Rezultă din raport că România este printre cele mai needucate ţări din spaţiul unional. Au crescut cazurile de abadon şcolar, a scăzut numărul profesorilor. Ambele fenomene sunt produsul sărăciei care sufocă mai ales învăţământul rural, unde se află cei mai mulţi suplinitori, deveniţi acum balast bugetar şi victime ale crizei.
Potrivit raportului, nu numai numărul elevilor şi al profesorilor e în cădere, ci şi calitatea educaţiei. Elevii sunt mai slabi decât acum câţiva ani. La fel, profesorii. Nu există nici o universitate românească în top 500. Sărăcirea din educaţie costă scump. Profesorii cât de cât competenţi preferă munci necalificate în străinătate. Deşi numărul studenţilor este în creştere, nimeni nu le oferă de lucru. În ciuda promisiunilor că li se vor scădea impozitele dacă angajează absolvenţi, patronii îşi trimit vânătorii de capete la firmelor concurente, nu în holul liceelor sau facultăţilor.
Educaţia este piatra în casă a oricărei guvernări. Sub temeliile şcolii au săpat interesele de clan al miniştrilor învăţământului, cei care au adus hoarde de lăcuste în inspectorate şi au lipit banii europeni pe fruntea clienţilor de partid. Aici sunt banii dumneavoastră, în impostura academică a multor politicieni, în investiţiile prosteşti, în programele învechite. Educaţia a căzut pradă prostiei ridicate la rang de politică de partid şi de stat. Impresia e că s-au pierdut instrucţiunile şi nimeni nu mai ştie la ce folosesc vocaţia, studiul şi perfecţionarea profesională. Elevii şi studenţii se plictisesc de moarte şi vânează o diplomă care le permite să spere că vor găsi ceva de lucru în străinătate. Profesorii îşi extrag ştiinţa din nişte conspecte de pe vremea lui Pazvante, iar politicienii au idei puţine şi fixe.
Un singur fapt nou s-a adăugat grămezii de probleme bine-ştiute şi aproape monotone ale educaţiei. Anume că, deşi s-a stabilit printr-un protocol semnat de toate partidele ajunse la putere că, şi-acum cităm, „educaţia este prioritatea zero a guvernării şi a clasei politice”, nu s-a avansat nici un pas în această direcţie. Ba dimpotrivă. Şi nu e de mirare că e aşa: nişte oameni mai şcoliţi şi cu mai mult simţ matematic ar fi specificat că educaţia e pe primul loc, nu pe locul zero. Pentru că, dacă porneşti de pe primul loc, s-ar putea să ajungi primul. Cei de pe locul zero e greu de ştiut unde ajung. Probabil la rebuturi.
