Sărbătorile de Paște cu atmosfera lor de pioșenie și însuflețire, pe care moldovenii se străduiesc să o mențină după datină, indiferent de sacrificii și costuri materiale, n-au scăpat de adierea sulfuroasă a politicului.
Un punct de vedere de Vitalie Ciobanu
Dacă Voronin, când era președinte, abia de apuca să depună flori la statuia lui Lenin că se și grăbea să urce, alături de vladâca Vladimir, în avionul care-i ducea la Ierusalim după focul haric, iată că și politicienii democrați au preluat același model, deși ne-am fi așteptat ca vârsta lor mai tânără, educația superioară, retorica europenistă să le fi dictat o altă conduită. Nu s-a întâmplat așa, nimeni nu renunță la populism, dacă îi aduce voturi.
Vlad Filat a finanțat din banii proprii avionul cu care tânărul candidat PLDM pentru primăria Chișinăului a plecat la Ierusalim să aducă scânteia divină, precum sportivii flacără olimpică. Oricât de hilar ne-ar părea fenomenul, agitația cumva disperată a poporului simplu de Paște, când parcă se scufundă în uitare de sine, căutând un sens mai bun al existenței, niște valori care îi lipsesc în zilele obișnuite, precum și râvna politicienilor de a specula nevoile sufletești ale celor mulți mărturisesc cât de umilă și mediocră e lumea în care trăim, aici, la marginea Europei.
Tot în aceste zile s-au împlinit 25 de ani de la catastrofa nucleară de la Cernobîl. Moldova s-a numărat printre victimele acelui dezastru, care a afectat sănătatea populației și a zdruncinat viețile basarabenilor mobilizați de sovietici, ca militari în termen sau rezerviști, la operațiunile de lichidare a urmărilor catastrofei. E o categorie foarte nefericită de cetățeni, care au nevoie de tratamente costisitoare și de condiții mai bune de trai, așteptând în van locuințele promise de stat. Îi vedem pe la policlinici sau în farmacii, stând la coadă după medicamente compensate, din ce în ce mai scumpe și mai ineficiente.
„Lichidatorii” Cernobîlului nu sunt singura categorie de victime ale unor împrejurări potrivnice – cum erau mai toate circumstanțele vieții în comunism. Li se alătură veteranii războiului din Afganistan și luptătorii pentru independența Moldovei, din vara lui 1992, în conflictul de la Nistru. Mulți dintre acești oameni trăiesc cu sechele fizice și psihice, în singurătate, confruntându-se cu nepăsarea autorităților și cu antipatia mocnindă a concetățenilor, care îi consideră niște privilegiați ai asistenței sociale, deși este o impresie complet greșită într-o Moldovă ce tinde să se transforme, în totalitatea ei, într-un imens azil pentru infirmi și abandonați. Iar dacă statul li se arată ostil, n-am văzut ca bolnavii și invalizii despre care vorbim să fie ajutați de Biserică prin acțiuni de binefacere și prin consiliere duhovnicească – ar fi fost un gest prin care instituția ecleziastică ar mai putea să-și îndrepte reputația șifonată de atâtea combinații politice și de opulența afișată de numeroși clerici ai săi.
Cred că cel mai potrivit mesaj, în acest interval al sărbătorilor pascale, este să manifestăm mai multă grijă pentru semenii noștri aflați în suferință. Prea adesea ei revin în atenția publică doar în perioada alegerilor, atunci când grija oficialilor este cum să arate mai bine în fața camerelor de luat vederi sau cum să evite vecinătățile stânjenitoare pe durata unor evenimente de comemorare.
După ce au fost folosiți în mod nemilos de statul sovietic totalitar, instrumentarea politică a veteranilor de la Cernobîl sau a voluntarilor războiului de pe Nistru reprezintă o notă proastă pentru întreaga societate moldoveană.
© RFE/RL Inc. Reproducerea acestui material se poate face doar cu acordul scris al Europei Libere și/sau al autorului.
