Într-o ţară săracă şi într-o continuă tranziţie sînt atîtea bizarerii, încît te obişnuieşti cu ele şi nu le mai bagi în seamă. Totuşi, deunăzi, într-un sat din raionul Străşeni, am văzut o scenă care m-a făcut să bolovănesc ochii.
Un cal îndemnat de trei săteni trăgea cu greu la deal un Zaporojeţ rablagit. La un moment dat, calul slab, prăpădit, a încremenit, nemaiputînd suporta povara. Sătenii l-au şfichiuit, au încercat şi ei să împingă automobilul, dar calul nu mai voia sau nu mai putea să se mişte. Ţăranilor le-a sărit ţandăra, au început a înjura ca la uşa cortului, a se certa, a lovi şi mai puternic gloaba epuizată. Zadarnică trudă. Calul nu mai putea să tragă Zaporojeţul vechi.
M-au copleşit brusc sentimente amestecate. Îmi era milă de calul bătut şi înjurat. Eram mirat că mai există zaporojeţ-uri matusalemice. Îmi repugnau sătenii bădărănoşi şi încrîncenaţi. Scena în sine mi s-a părut absurdă şi tragi-comică.
Mi-am luat inima în dinţi, m-am apropiat de indivizii aceia şi le-am sugerat să găsească un automobil pe post de forţă de tracţiune. “E puţin probabil calul vostru să urce zaporojeţ-ul în vîrful dealului…” le-am zis. Brusc, sătenii iritaţi au făcut şi ei ochii mari de mirare. S-au uitat la mine ca la un extraterestru, apoi unul dintre ei se răsti: “Da tu ştii, măi, cît ni-ar costa o maşînă?” “Păi, vreo 30 de lei, nu?” am emis eu o supoziţie. “Şî di undi sî găsăsc eu 30 di lei? Şi eu îs milionar, bre?” făcu săteanul şi scuipă dezgustat printre dinţi.
Aşadar, oamenii economiseau banii, folosind acea gloabă. S-au mai chinuit apoi vreo jumătate de oră, au mai strigat şi au mai înjurat şi, în cele din urmă, calul s-a urnit din loc, ca printr-un miracol. Iar mie mi s-a întipărit în minte această scenă grotescă, bizară, pe care o voi descrie cu siguranţă într-un viitor text consacrat tranziţiei interminabile.
Un cal îndemnat de trei săteni trăgea cu greu la deal un Zaporojeţ rablagit. La un moment dat, calul slab, prăpădit, a încremenit, nemaiputînd suporta povara. Sătenii l-au şfichiuit, au încercat şi ei să împingă automobilul, dar calul nu mai voia sau nu mai putea să se mişte. Ţăranilor le-a sărit ţandăra, au început a înjura ca la uşa cortului, a se certa, a lovi şi mai puternic gloaba epuizată. Zadarnică trudă. Calul nu mai putea să tragă Zaporojeţul vechi.
M-au copleşit brusc sentimente amestecate. Îmi era milă de calul bătut şi înjurat. Eram mirat că mai există zaporojeţ-uri matusalemice. Îmi repugnau sătenii bădărănoşi şi încrîncenaţi. Scena în sine mi s-a părut absurdă şi tragi-comică.
Mi-am luat inima în dinţi, m-am apropiat de indivizii aceia şi le-am sugerat să găsească un automobil pe post de forţă de tracţiune. “E puţin probabil calul vostru să urce zaporojeţ-ul în vîrful dealului…” le-am zis. Brusc, sătenii iritaţi au făcut şi ei ochii mari de mirare. S-au uitat la mine ca la un extraterestru, apoi unul dintre ei se răsti: “Da tu ştii, măi, cît ni-ar costa o maşînă?” “Păi, vreo 30 de lei, nu?” am emis eu o supoziţie. “Şî di undi sî găsăsc eu 30 di lei? Şi eu îs milionar, bre?” făcu săteanul şi scuipă dezgustat printre dinţi.
Aşadar, oamenii economiseau banii, folosind acea gloabă. S-au mai chinuit apoi vreo jumătate de oră, au mai strigat şi au mai înjurat şi, în cele din urmă, calul s-a urnit din loc, ca printr-un miracol. Iar mie mi s-a întipărit în minte această scenă grotescă, bizară, pe care o voi descrie cu siguranţă într-un viitor text consacrat tranziţiei interminabile.
