"Trage-mi-o" de Virginie Despentes

Două tinere ucigaşe se eclipsează, fiecare, de la locul crimei, pentru a se întîlni din întîmplare – nefericită întîmplare! – într-o gară de trenuri pustie, la doar cîteva ore după; de-aici încolo începe povestea cumplită a unor ucigaşe în serie, spusă de Virginie Despentes, Trage-mi-o, Editura Trei, 2006, în traducerea magistrală a lui Doru Mareş.
„ – Aţi mai omorît şi înainte?
– Ni s-a mai întîmplat cîteodată, da.
– O lovitură care a dat greş?
– Nici vorbă. Într-o zi, în loc să pun lucrurile la punct, i-am tras un glonte în cap unui tip. Mai tîrziu ne-am întîlnit şi ne-am influenţat mişto una pe alta.”



Înainte însă de a-şi descărca, prima pistolul, cea de-a doua furia ucigaşă, fetele au fost umilite în fel şi chip, chit că meseria de prostituată ar fi trebuit să le facă imune la asemenea atingeri în amorul propriu: „La început ai zice că este suficient să ai trei găuri ca să nu-ţi mai pese şi că te poţi gîndi la altceva cînd o faci. Numai că pentru a alunga senzaţia de după, nu ajunge să faci un duş şi să trînteşti uşa.” Şi atunci „trage ţinînd arma în mîinile întinse. (...) Drept în gură i-a tras”, apoi „trage uşa după ea”. Replica nu întîrzie, în contrapunct: „Deh, nu eu trag de obicei, împuţiţilor!” De-acum încolo, Manu şi Nadine vor trage în stînga şi în dreapta, la început pentru biştari, iar pe măsură ce-şi intră în mînă de amorul artei. Şi, din cînd în cînd, îşi vor trage-o cu tipi agăgaţi prin baruri, pe care uneori îi cruţă, alteori ba. Nu fără o schimbare bruscă de dispoziţie. Abia dacă rosteşte: „E super cum poţi să tragi cu o mînă perfect întinsă”, că replica lui Manu o izbeşte în plină figură pe Nadine: „Ai fi vrut să ţi-o tragă, nu?” „Da, de mă durea şi burta”, vine răspunsul.
Nu atît şocantă, cît dezarmant de sinceră, Trage-mi-o este un soi de Iliadă pe invers; atunci cînd bărbaţii nu se mai omoară de la o femeie, femeile se descarcă pe ei, cum pot mai bine!