Mai multe evenimente pe care le-am marcat la sfârşitul acestei veri ne obligă să ne întoarcem la lecţiile istoriei. Anul 2009 stă sub semnul celor 20 de ani care se împlinesc de la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est. Pentru Moldova, ziua de 31 august 1989, când Limba Română a fost proclamată limbă de stat şi a fost adoptată grafia latină, a fost o adevărată revoluţie. Străini de această sărbătoare, comuniştii şi-au celebrat şi în acest an aniversarea operaţiunii Iaşi-Chişinău, cea care le oferă, consideră ei, suportul de legitimitate. O falsă legitimitate, pentru că istoria unui popor nu înseamnă marşul triumfal al unor cotropitori pe trupul său. Atâta timp cât înfrângerea fascismului în Europa nu a însemnat şi victoria libertăţii în partea de Est a continentului, căzută sub cizma lui Stalin şi a urmaşilor acestora, pentru moldoveni, simbolic vorbind, cel de-al doilea război mondial încă nu s-a terminat. Pe 23 august 2009 s-au împlinit 70 de ani de la semnarea infamului pact Ribbentrop-Molotov, prin care Germania hitleristă şi Rusia sovietică îşi împărţeau zonele de influenţă în Europa, declanşând cel de-al doilea război mondial. Aici, în Est, cele două regimuri totalitare, nazist şi comunist, au sfâşiat Polonia, ţările baltice şi România. Şi toate acestea, fireşte, cu „deplina respectare a drepturilor omului”, cum altfel?
În Germania, memoria crimelor naţional-socialismului este atent supravegheată, statul german oferă compensaţii victimelor regimului hitlerist şi urmaşilor lor. În Rusia e invers. După un scurt dezgheţ în anii 90, în epoca Putin mitologia sovietică a revenit în forţă. Azi, oficialii de la Moscova îl consideră pe Stalin drept „un manager eficient”, iar milioanele de victime ale acestuia drept „necesare” şi „scuzabile” – măreţia cauzei a cerut-o. Pentru a comemora tragedia adusă de Pactul Ribbentrop-Molotov, acum 20 de ani ţările baltice şi-au conectat capitalele printr-un lanţ uman, simbolic. După trecerea a 70 de ani de la încheierea sinistrului tratat sovieto-german, în cele trei ţări baltice, azi devenite parte a Occidentului, s-a organizat un maraton al libertăţii, menit, la fel, să celebreze preţul libertăţii dobândite în 1991. În Moldova e invers. În campaniile electorale din acest an, pentru a escamota problemele guvernării lor dezastruoase, comuniştii au manipulat, fără ruşine, temele istoriei, făcând decupaje convenabile, acuzând Opoziţia – fără nici o probă, ca de obicei - de legionarism şi de admiraţie pentru mareşalul Antonescu. O manevră pe cât de cinică, pe atât de pragmatică, întrucât evocarea crimelor stalinismului nu le-ar fi adus voturi.
Adunarea Parlamentară a OSCE a condamnat, recent, printr-o rezoluţie, comunismul şi fascismul,declarându-le cele mai mari flageluri ale secolului 20. În Moldova acest adevăr este de mult o achiziţie a comunităţii istoricilor oneşti. Însă doar prin consemnări izolate în cadrul unor colocvii, la biblioteci, nu vei realiza o mutaţie decisivă în conştiinţa publică. E nevoie de o preocupare de anvergură, sistematică, a statului în această direcţie. Cred că vom putea spune că ne-am recuperat istoria, ca pilon fundamental al identităţii, atunci când, spre exemplu, Televiziunea Publică de la Chişinău va difuza filmul „Katyn”, al lui Andrzej Wajda, un film care vorbeşte, prin ricoşeu, şi despre tragedia Basarabiei. Va fi o dovadă convingătoare că ne-am desprins. Că am lăsat în urmă trecutul care nu mai vrea să plece.
În Germania, memoria crimelor naţional-socialismului este atent supravegheată, statul german oferă compensaţii victimelor regimului hitlerist şi urmaşilor lor. În Rusia e invers. După un scurt dezgheţ în anii 90, în epoca Putin mitologia sovietică a revenit în forţă. Azi, oficialii de la Moscova îl consideră pe Stalin drept „un manager eficient”, iar milioanele de victime ale acestuia drept „necesare” şi „scuzabile” – măreţia cauzei a cerut-o. Pentru a comemora tragedia adusă de Pactul Ribbentrop-Molotov, acum 20 de ani ţările baltice şi-au conectat capitalele printr-un lanţ uman, simbolic. După trecerea a 70 de ani de la încheierea sinistrului tratat sovieto-german, în cele trei ţări baltice, azi devenite parte a Occidentului, s-a organizat un maraton al libertăţii, menit, la fel, să celebreze preţul libertăţii dobândite în 1991. În Moldova e invers. În campaniile electorale din acest an, pentru a escamota problemele guvernării lor dezastruoase, comuniştii au manipulat, fără ruşine, temele istoriei, făcând decupaje convenabile, acuzând Opoziţia – fără nici o probă, ca de obicei - de legionarism şi de admiraţie pentru mareşalul Antonescu. O manevră pe cât de cinică, pe atât de pragmatică, întrucât evocarea crimelor stalinismului nu le-ar fi adus voturi.
Adunarea Parlamentară a OSCE a condamnat, recent, printr-o rezoluţie, comunismul şi fascismul,declarându-le cele mai mari flageluri ale secolului 20. În Moldova acest adevăr este de mult o achiziţie a comunităţii istoricilor oneşti. Însă doar prin consemnări izolate în cadrul unor colocvii, la biblioteci, nu vei realiza o mutaţie decisivă în conştiinţa publică. E nevoie de o preocupare de anvergură, sistematică, a statului în această direcţie. Cred că vom putea spune că ne-am recuperat istoria, ca pilon fundamental al identităţii, atunci când, spre exemplu, Televiziunea Publică de la Chişinău va difuza filmul „Katyn”, al lui Andrzej Wajda, un film care vorbeşte, prin ricoşeu, şi despre tragedia Basarabiei. Va fi o dovadă convingătoare că ne-am desprins. Că am lăsat în urmă trecutul care nu mai vrea să plece.
