22 august 1981
Leonte Răutu în dizgrație.
Editorial de Noël Bernard.
Un editorial consacrat ideologului principal al regimului comunist din România, pe care Noel Bernard îl definește ca un Jdanov al culturii române, trăind la bătrînețe o dramă personală. Editorialul înregistrează punctual dizgrația în care a căzut Leonte Răutu în urma emigrării copiilor săi și rațiunile deciziei lui Nicolae Ceaușescu de a se debarasa de unul din colaboratorii săi cei mai fideli.
Nimeni în România nu va plânge soarta lui Leonte Răutu. Nimeni în afară, poate, de el însuși. Desigur, nimic nu este mai ușor sau, poate mai natural decât să te bucuri că, în cele din urmă, la vârsta de 71 de ani, împrejurările s-au răzbunat pe un conducător care, timp de ani de zile, a fost unul dintre cei mai nepopulari membri ai echipei comuniste de la putere.
La fel ca dumneavoastră, nici noi nu am avut motive să-l îndrăgim pe Leonte Răutu. A rămas la fel de viu în amintirea noastră, ca și aceea a multora dintre dumneavoastră, rolul trist jucat de el în epoca stalinistă în România, când se transformase în unealta totală a Moscovei, încercând să distrugă cultura românească și, pe cât posibil, să depășească zelul zbirului cultural și ideologic al lui Stalin, Andrei Jdanov. Dacă încerci totuși să păstrezi o oarecare distanță să vezi lucrurile în perspectivă istorică, atunci soarta lui Leonte Răutu constituie și o dramă umană, o tragedie personală.
Născut la Cernăuți la 28 februarie 1910, Leonte Răutu a intrat în mișcarea tineretului comunist în fragedă tinerețe, la sfârșitul anilor '20 și a devenit membru al Partidului Comunist în 1931. Din 1932 până în 1936 a fost secretar al Comitetului Municipal de Partid București, perioadă în care Partidul Comunist mai era încă ilegal. În 1937 a fost arestat timp de mai multe luni, pentru ca, după punerea sa în libertate, să devină redactor-șef al „Scânteii”, post pe care l-a deținut până în 1940. Acum câteva zile, la 16 august, domnul Ceaușescu spunea, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a „Scânteii”, următoarele:
„Putem spune că „Scânteia” ilegală, întreaga presă muncitorească revoluționară, democratică, cei care au scris-o tipărit-o, cu riscul vieții și libertății lor, a dat un luminos exemplu de eroism și abnegație comunistă, de slujire devotată a cauzei clasei muncitoare, a partidului, a poporului, a independenței și suveranității în România”.
Și în fruntea acestora, domnul Ceaușescu a uitat să menționeze la 16 august, s-a aflat din 1937 și până în 1940, redactorul șef al „Scânteii”, Leonte Răutu - un erou comunist aruncat la lada cu gunoi.
După ce a petrecut războiul în Uniunea Sovietică, unde a lucrat în secția română a postului de radio „Moscova”, Leonte Răutu s-a întors în țară, devenind membru al Comitetului Central în 1948; membru supleant al Biroului Politic, din 1955 până în 1965; Secretar al Comitetului Central, din 1965 până în 1969; membru plin al Comitetului Politic Executiv, din 1965 până săptămâna aceasta; vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, din 1969 până în 1972; rector al Academiei de Partid „Ștefan Gheorghiu”, din 1972 până acum.
Maestru al artei supraviețuirii politice, Răutu a fost în cursul erei staliniste unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Anei Pauker și ulterior al lui Iosif Chișinevschi. După ce a avut ghinionul ca mentorii săi să cadă de la putere, unul după altul, Leonte Răutu a trecut în tabăra lui Gheorghiu-Dej, pentru ca, din 1965 încoace, să aterizeze - probabil, puţin incomod - printre susţinătorii domnului Ceauşescu. Aceasta a fost deci cariera considerabilă pe care Leonte Răutu a făcut-o în rândurile Partidului Comunist Român, atât în perioada sa de ilegalitate, cât şi în perioada lungă, de când se află la putere. Că a făcut mult rău, că la un moment dat a încercat să rusifice cultura românească, toate acestea sunt cunoscute şi adevărate. Dar, să nu uităm nici un moment, că nu a făcut-o de capul lui, ci ca slujitor fidel al conducerii Partidului Comunist Român şi al liniei sale politice.
Leonte Răutu a fost un comunist din generaţia veche, care a crezut într-un ideal, pentru care a luptat toată viaţa. La vârsta de 71 de ani, deci la o vârstă care, în mod normal, ar trebui să marcheze încununarea realizărilor unei vieți, totul se prăbuşeşte acum în jurul acestui om. Este greu de spus dacă mai crede încă în comunism, aşa cum credea în tinereţe, sau dacă s-a lecuit. Având reputaţia de-a fi un om deştept, presupunem că s-a lecuit de mai multă vreme, dar că a considerat mai comod să rămână un membru şters al profitocraţiei comuniste de la Bucureşti. Acum, îşi va pierde şi aceste privilegii. Mai mult, un om care ani de zile a fost şeful comunist al Propagandei şi Culturii în România îşi vede copiii emigrând din ţară. Încă o dramă, încă un eşec. Este, de fapt, motivul pentru care domnul Ceauşescu îl pedepseşte. Comunicatul Comitetului Politic Executiv spune:
„Ţinând seama de situaţia familială a tovarășului Leonte Răutu, creată ca urmare a cererii unor membri direcţi ai familiei sale de a părăsi definitiv ţara, Comitetul Politic Executiv a hotărât ca tovarășul Leonte Răutu să fie eliberat, la cererea sa, din Comitetul Politic Executiv şi din funcţia de rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu”.
Comitetul Politic Executiv apreciază ca incompatibilă calitatea de membru al conducerii partidului cu o asemenea situaţie familială şi consideră necesar să se manifeste o fermă intransigenţă comunistă faţă de modul în care cadrele de partid, membrii partidului nostru acţionează şi răspund pentru educaţia patriotică, revoluţionară a membrilor familiilor lor, cu deosebire a fiilor şi fiicelor lor, pentru comportarea acestora în muncă şi viaţă, în societate, pentru însuşirea principiilor eticii şi echităţii socialiste şi dezvoltarea sentimentului de dragoste şi dăruire faţă de interesele supreme ale poporului, ale Constituţiei socialiste şi comuniste din România.”
După ce ani de zile copiii au fost pedepsiţi de comunişti în România pentru păcatele părinților, a venit acum rândul părinților să fie și ei pedepsiți pentru păcatele copiilor. Avem de a face aici cu o nouă extindere a principiilor eticii și echității socialiste, răspunderea colectivă a familiei.
Toate acestea fiind spuse rămâne totuși întrebarea: „de ce?”. Când alți membri ai conducerii de stat și de partid au copii rămași în străinătate, de ce i s-a rezervat tocmai lui Leonte Răutu acest dur tratament, la o vârstă înaintată, când cariera lui politică apusese demult? Motivul cel mai important, pe lângă furia domnului Ceaușescu, provocată de dorința a nenumărați români să emigreze și de eșecul ideologilor de speță a lui Leonte Răutu de a combate această tendință cu succes, motivul principal e, probabil, dorința președintelui țării de a oferi poporului un „țap ispășitor” într-o perioada de nemulțumire crescândă, creată de lipsa de alimente și de articole de consum. O perioadă de resentimente din ce în ce mai mari față de cei care în această situație se bucură de privilegii speciale față de profitocrație.
In România se știe că dacă un om de rând vrea să emigreze, atât el cât și rudele lui au mult de suferit de pe urma aceasta. Pe de altă parte, există convingerea că dacă cineva sus pus are rude care emigrează, acesta nu are nimic de suferit. În general, este exact așa, dar Leonte Răutu a fost sacrificat pentru a încerca să se dovedească contrariul. Decizie cu atât mai ușor de luat, cu cât Leonte Răutu nu se numără printre oamenii domnului Ceaușescu, el aparținând unei generații de bătrâni ilegaliști sau socialiști ca, de pildă, Constantin Pârvulescu sau Ștefan Voitec, care, într-un fel sau altul, în public sau în particular, au criticat virulent, în ultimul timp, politica domnului Ceaușescu. Faptul Leonte Răutu este evreu nu poate decât să fi ușurat decizia președintelui țării.
Așadar, eliminarea lui Leonte Răutu din conducerea PCR trebuie văzută ca un act simbolic, un țap ispășitor oferit unui popor exasperat, unul mai puțin popular ar fi fost greu de găsit și, în același timp, o demonstrație a gravității cu care domnul Ceaușescu privește problema emigrărilor. Cert este că dizgrația lui Leonte Răutu nu va spori cu niciun gram cantitatea de carne disponibilă în măcelării și că eforturile neconvingătoare ale aparatului de propagandă al domnului Ceaușescu nu va face să scadă numărul acelora care încearcă, în disperarea lor, să părăsească România.
După emigrarea copiilor lui Stalin, Ana Pauker, Alexandru Bârlădeanu, Leonte Răutu, Mihai Florescu și ai atâtor altor conducători comuniști, mai mari sau mai mici, sperăm doar că Zoie și Valentin Ceaușescu nu vor fi atrași într-o zi - nu de mirajele capitalismului de care beneficiază din plin, ci de farul luminos al libertății. Poate că, intr-un asemenea caz, domnul Ceaușescu și-ar schimba părerile despre răspunderea părinților pentru păcatele copiilor.
(Textul integral al editorialului a fost publicat în vol. Noël Bernard, Aici e Radio Europa Liberă, Ion Dumitru Verlag, München, 1982 și ed. 2-a, Editura Tinerama, 1991. Arhivă sonoră păstrată în arhiva și prin curtoazia dnei Ioana Măgură Bernard; tape Radio Europa Liberă: A 31829; transcriere: Diana Benea).
