Vizita premierului Vlad Filat şi a ministrul de Externe Iurie Leancă la Washington s-a bucurat de o largă mediatizare. Tonul relatărilor a fost în general pozitiv. Nu vom relua aceste ecouri. Am dori să comentăm o declaraţie de-a dreptul emblematică a doamnei Hillary Clinton, rostită la ceremonia semnării Programului „Compact”, prin care Moldovei i-a fost oferit un substanţial grant american. Doamna Clinton a spus: „Aşteptăm Republica Moldova în Alianţa Nord-Atlantică!”.
Ei bine, această frază a Secretarului de Stat american a prins cumva descoperită clasa politică de la Chişinău. Pentru că dincolo de declaraţii de adeziune la valorile europene, problema aderării la NATO nu a fost discutată în Moldova, ba chiar considerată un subiect-tabu. Lipsa de informaţie corectă şi a dezbaterilor oneste pe acest subiect a perpetuat după 1991 miturile propagandei sovietice, pentru care NATO era un bloc militar ce vroia să distrugă patria socialismului triumfător. Imitându-şi predecesorii, regimul Voronin a instalat un baraj ideologic la graniţa de vest a Moldovei, cu scopul mărturisit de a apăra Breansk-ul de tancurile NATO. Această faimoasă declaraţie a liderului comunist îl face să semene cu acei soldaţi japonezi rătăciţi în insulele din Pacific, complet izolaţi de restul lumii, care după 40 de ani de la încetarea ostilităţilor încă mai credeau că ţara lor se află în război cu Statele Unite.
Imaginea soldatului american care îşi face de cap pe plaiul mioritic este o invenţie aberantă şi anacronică. Din păcate, prea puţini moldoveni ştiu că NATO este o alianţă politico-militară a cărei misiune este să protejeze libertatea şi valorile democratice în spaţiul euroatlantic. E timpul ca actuala coaliţie pro-europeană să recunoască în faţa opiniei publice că pretinsa neutralitate a Moldovei serveşte exclusiv Rusiei pentru a ne menţine în sfera ei de influenţă. Dacă ar avea curajul să spună lucrurilor pe nume, politicienii de la Chişinău nu ar fi prinşi pe picior greşit de o frază a Secretarului de Stat american, care ştie să formuleze mult mai tranşant decât ei interesul naţional al Moldovei.
Tot o anume frică de a rosti adevărul până la capăt pare să însoţească lansarea Comisiei prezidenţiale de studiere şi condamnare a comunismului. Dacă s-ar fi stabilit criterii foarte clare, inatacabile, de selectare a membrilor săi, în aşa fel ca să nu fi fost admişi foşti membri ai PCUS, istorici aserviţi în trecut ideologiei sovietice, n-am fi auzit din partea inamicilor acestei iniţiative necesare atâtea replici veninoase. Fireşte, orice contribuţie profesionistă, de valoare, legată de investigarea crimelor comise de regimul sovietic de ocupaţie din Basarabia ar fi salutară, dar nu e obligatoriu ca autorii săi – dacă se întâmplă să aibă asemenea „probleme de biografie” – să se afle în linia întâi a savanţilor convocaţi pentru această muncă responsabilă.
Comisiei Cojocaru i se reproşează, din cealaltă parte, faptul că nu îndrăzneşte să îşi fixeze pe deplin obiectivele. Mai exact, se pare că specialiştii ce o compun nu se vor ocupa şi de analiza guvernării comuniste din perioada 2001-2009, deşi felul în care PCRM şi-a subordonat societatea seamănă izbitor cu practicile sovietice. Oare de ce ne temem să rostim adevărul, oricât de incomod ar fi el? Nu cumva din cauza că cercetarea perioadei 2001-2009 ar pune sub semnul întrebării pe anumiţi politicieni din actuala alianţă de guvernământ? Dacă va fi însă exonerată de orice răspundere morală, cum va ajunge guvernarea Voronin să răspundă pentru crimele comise la 7 aprilie?
Ca şi în cazul NATO, încasăm nişte replici neconvenabile doar pentru că anumite calcule de conjunctură ne inhibă să privim realitatea în faţă. Indiferent despre ce ar fi vorba, Moldova nu va progresa dacă nu va rupe păguboasa tradiţie a jumătăţilor de măsură şi a mărturisirilor spuse în şoaptă.
Ei bine, această frază a Secretarului de Stat american a prins cumva descoperită clasa politică de la Chişinău. Pentru că dincolo de declaraţii de adeziune la valorile europene, problema aderării la NATO nu a fost discutată în Moldova, ba chiar considerată un subiect-tabu. Lipsa de informaţie corectă şi a dezbaterilor oneste pe acest subiect a perpetuat după 1991 miturile propagandei sovietice, pentru care NATO era un bloc militar ce vroia să distrugă patria socialismului triumfător. Imitându-şi predecesorii, regimul Voronin a instalat un baraj ideologic la graniţa de vest a Moldovei, cu scopul mărturisit de a apăra Breansk-ul de tancurile NATO. Această faimoasă declaraţie a liderului comunist îl face să semene cu acei soldaţi japonezi rătăciţi în insulele din Pacific, complet izolaţi de restul lumii, care după 40 de ani de la încetarea ostilităţilor încă mai credeau că ţara lor se află în război cu Statele Unite.
Imaginea soldatului american care îşi face de cap pe plaiul mioritic este o invenţie aberantă şi anacronică. Din păcate, prea puţini moldoveni ştiu că NATO este o alianţă politico-militară a cărei misiune este să protejeze libertatea şi valorile democratice în spaţiul euroatlantic. E timpul ca actuala coaliţie pro-europeană să recunoască în faţa opiniei publice că pretinsa neutralitate a Moldovei serveşte exclusiv Rusiei pentru a ne menţine în sfera ei de influenţă. Dacă ar avea curajul să spună lucrurilor pe nume, politicienii de la Chişinău nu ar fi prinşi pe picior greşit de o frază a Secretarului de Stat american, care ştie să formuleze mult mai tranşant decât ei interesul naţional al Moldovei.
Tot o anume frică de a rosti adevărul până la capăt pare să însoţească lansarea Comisiei prezidenţiale de studiere şi condamnare a comunismului. Dacă s-ar fi stabilit criterii foarte clare, inatacabile, de selectare a membrilor săi, în aşa fel ca să nu fi fost admişi foşti membri ai PCUS, istorici aserviţi în trecut ideologiei sovietice, n-am fi auzit din partea inamicilor acestei iniţiative necesare atâtea replici veninoase. Fireşte, orice contribuţie profesionistă, de valoare, legată de investigarea crimelor comise de regimul sovietic de ocupaţie din Basarabia ar fi salutară, dar nu e obligatoriu ca autorii săi – dacă se întâmplă să aibă asemenea „probleme de biografie” – să se afle în linia întâi a savanţilor convocaţi pentru această muncă responsabilă.
Comisiei Cojocaru i se reproşează, din cealaltă parte, faptul că nu îndrăzneşte să îşi fixeze pe deplin obiectivele. Mai exact, se pare că specialiştii ce o compun nu se vor ocupa şi de analiza guvernării comuniste din perioada 2001-2009, deşi felul în care PCRM şi-a subordonat societatea seamănă izbitor cu practicile sovietice. Oare de ce ne temem să rostim adevărul, oricât de incomod ar fi el? Nu cumva din cauza că cercetarea perioadei 2001-2009 ar pune sub semnul întrebării pe anumiţi politicieni din actuala alianţă de guvernământ? Dacă va fi însă exonerată de orice răspundere morală, cum va ajunge guvernarea Voronin să răspundă pentru crimele comise la 7 aprilie?
Ca şi în cazul NATO, încasăm nişte replici neconvenabile doar pentru că anumite calcule de conjunctură ne inhibă să privim realitatea în faţă. Indiferent despre ce ar fi vorba, Moldova nu va progresa dacă nu va rupe păguboasa tradiţie a jumătăţilor de măsură şi a mărturisirilor spuse în şoaptă.
