Cum poate fi deosebit un aeroport de un coşmar? În primul rînd prin relaţia cu spaţiul. La Londra, de pildă, aeroproturile sînt o probă de rezistenţă fizică. Distanţa decide tot. Din orice punct al oraşului pînă la unul din cele trei aeroporturi mari e de călătorit între una şi două ore - sau mai mult. Ajuns în aeroport, bietul călător are de înfruntat spaţii continentale. De pildă, are de mers pe jos 25 de minute prin terminalul 4 al Aeroportului Heathrow. Asta, dacă ţine cu tot dinadinsul să urce în avionul pentru care are bilet.
Londra e un nod de trafic intercontinental şi asta slujeşte, oarecum, drept pretext.
Însă Bruxelles, un oraş mediu, nu e o răscruce. Şi totuşi aeroportul din Bruxelles e, deasemenea, o probă fizico-nervoasă. La intrare, aparenţele sînt rezonabile. Hala de intrare n-are anvergură. Adevărul apare, abia după punctul de predare a bagajelor. Călătorii sînt absorbiţi de terminale pîlnie care se termină undeva spre orizont. Fiecare din călători rămîne cu impresia certă că el a avut ghinionul cel mai mare şi are de parcurs distanţa cea mai mare.
Amsterdam e o copie lărgită a fenomenului Bruxelles. Comparaţia e net favorabilă aeroportului Otopeni. Un aeroport mic şi comod, relativ apropiat de Bucureşti şi oarecum intim. Lipseşte aproape complet atmosfera care intimidează în aeroporturile gigant, acolo unde domnesc regulamentele de multe ori absurde.
La Bruxelles, de pildă, controlul bagajului de mînă e maniacal. Au apărut şi cizmele electronice în care se introduc pantofii pentru control. Coşurile cu cosmetice şi lichide interceptate spre groaza domanelor şi a copiilor sînt arhipline. Cine călătoreşte prin Londra, are parte de o noutate foarte interesantă: body-scan-ul, adică o radiografie integrală care proiectează o imagine de profunziume pe ecran. Toţi cei ce au sistemul nervos uzat de călătorii şi controale, trebuie să facă o escală terapeutică la Bucureşti.
