Cunoscutul scriitor şi gazetar Radu Paraschivescu a scos, la editura Humanitas, o nouă carte intitulată Dintre sute de clişee. Titlul e îndeajuns de lămuritor. Autorul selectează platitudini, banalităţi, formule gata făcute, locuri comune. Are la îndemînă o materie extrem de bogată.
Clişeul e omniprezent în cotidianul nostru, a intrat în vorbirea curentă, e în largul său în ziare, la radio şi la televiziune, s-a instalat solid în discursul politicienilor. Cum e şi ziarist sportiv, Radu Paraschivescu dă multe exemple din comentariile ce însoţesc mai ales meciurile de fotbal. Cîteva din ele sînt, şi nu de ieri de alaltăieri, clasice: „Balonul e rotund”, „Ocaziile se răzbună”, „Fotbalul se joacă pe goluri”, „Cea mai bună apărare este atacul”, „Pentru noi, fiecare meci e o finală” etc., etc. Alltele par mai sofisticate: „Mi-am reziliat contractul fiindcă era nevoie de un şoc la echipă”, „Marii antrenori se văd la schimbări”, „Jocul greşeala aşteaptă”. Dar comentariul sportiv e doar o părticică dintr-un continent.
Există clişee cu substrat adînc filosofic: „Viaţa merge înainte”, „Speranţa moare ultima”. Apoi formule care intervin inevitabil, atrase parcă de un magnet: cum poate fi o petrecere dacă nu „pe cinste”, cum poate fi promovat un roman dacă nu spui „iată un roman pe care nu poţi să-l laşi din mînă”. Comentariile politice sînt înţesate de cuvinte şi imagini care figurează încleştări cumplite, bătălii sîngeroase, lupte necruţătoare: „X pune tunurile pe Y”, „Z atacă la baionetă” etc. A explodat o butelie de aragaz într-un apartament de bloc? Martorii intervievaţi de reporterii TV vor spune, invariabil: „Am auzit o bubuitură puternică”. Relatarea unui accident de circulaţie are şi ea formulele ei ritualice, legate mai ales de operaţiunea de „descarcerare” a victimelor. Unele cuvinte – fetiş îşi continuă cariera glorioasă, spre exemplu „provocare” şi „locaţie”. Nu există personaj ce se doreşte important care să nu fie amator de „provocări” după cum nu mai există locuri care să nu fi devenit „locaţii”. Cît despre turnura: „eu, ca şi deputat, ca şi locatar, ca şi funcţionar” - ea a devenit, pare-se, o fatalitate.
În urmă cu mai bine de un secol, Léon Bloy făcea prima „Exegeză a locurilor comune”. A apărut ulterior „limba de lemn”, pe care noi, care am trăit în regimul comunist, am cunoscut-o foarte bine. Ea a lăsat urme şi astăzi, dar fenomenul cel mai frapant este că locurile comune ale limbii de lemn au fost înlocuite cu altele noi. Sigur, multe clişee sînt greu de evitat şi nici nu trebuie să cădem într-un purism excesiv.
Sărăcirea limbajului e însă pe cît de evidentă pe atît de îngrijorătoare. Intră aici multă comoditate, lene a gîndirii, lipsă de imaginaţie. Iar cînd presa cultivă constant acest limbaj anemic şi stereotip, şansele de a ieşi de sub tirania clişeelor sînt tot mai mici. Şi, ca să-l citez din nou pe Radu Paraschivescu: avem a face cu o nouă limbă de lemn a unei lumi de plastic.
Clişeul e omniprezent în cotidianul nostru, a intrat în vorbirea curentă, e în largul său în ziare, la radio şi la televiziune, s-a instalat solid în discursul politicienilor. Cum e şi ziarist sportiv, Radu Paraschivescu dă multe exemple din comentariile ce însoţesc mai ales meciurile de fotbal. Cîteva din ele sînt, şi nu de ieri de alaltăieri, clasice: „Balonul e rotund”, „Ocaziile se răzbună”, „Fotbalul se joacă pe goluri”, „Cea mai bună apărare este atacul”, „Pentru noi, fiecare meci e o finală” etc., etc. Alltele par mai sofisticate: „Mi-am reziliat contractul fiindcă era nevoie de un şoc la echipă”, „Marii antrenori se văd la schimbări”, „Jocul greşeala aşteaptă”. Dar comentariul sportiv e doar o părticică dintr-un continent.
Există clişee cu substrat adînc filosofic: „Viaţa merge înainte”, „Speranţa moare ultima”. Apoi formule care intervin inevitabil, atrase parcă de un magnet: cum poate fi o petrecere dacă nu „pe cinste”, cum poate fi promovat un roman dacă nu spui „iată un roman pe care nu poţi să-l laşi din mînă”. Comentariile politice sînt înţesate de cuvinte şi imagini care figurează încleştări cumplite, bătălii sîngeroase, lupte necruţătoare: „X pune tunurile pe Y”, „Z atacă la baionetă” etc. A explodat o butelie de aragaz într-un apartament de bloc? Martorii intervievaţi de reporterii TV vor spune, invariabil: „Am auzit o bubuitură puternică”. Relatarea unui accident de circulaţie are şi ea formulele ei ritualice, legate mai ales de operaţiunea de „descarcerare” a victimelor. Unele cuvinte – fetiş îşi continuă cariera glorioasă, spre exemplu „provocare” şi „locaţie”. Nu există personaj ce se doreşte important care să nu fie amator de „provocări” după cum nu mai există locuri care să nu fi devenit „locaţii”. Cît despre turnura: „eu, ca şi deputat, ca şi locatar, ca şi funcţionar” - ea a devenit, pare-se, o fatalitate.
În urmă cu mai bine de un secol, Léon Bloy făcea prima „Exegeză a locurilor comune”. A apărut ulterior „limba de lemn”, pe care noi, care am trăit în regimul comunist, am cunoscut-o foarte bine. Ea a lăsat urme şi astăzi, dar fenomenul cel mai frapant este că locurile comune ale limbii de lemn au fost înlocuite cu altele noi. Sigur, multe clişee sînt greu de evitat şi nici nu trebuie să cădem într-un purism excesiv.
Sărăcirea limbajului e însă pe cît de evidentă pe atît de îngrijorătoare. Intră aici multă comoditate, lene a gîndirii, lipsă de imaginaţie. Iar cînd presa cultivă constant acest limbaj anemic şi stereotip, şansele de a ieşi de sub tirania clişeelor sînt tot mai mici. Şi, ca să-l citez din nou pe Radu Paraschivescu: avem a face cu o nouă limbă de lemn a unei lumi de plastic.
