21 februarie 2000
Actualitatea românească. Opinii. Analize. Comentarii.
„Ziua în care ies peştii”.
Un punct de vedere de Nicolae Constantin Munteanu.
Dacă efectele catastrofei ecologice, provocate de întreprinderea Aurul Baia-Mare s-ar fi limitat doar la teritoriul României, e puţin probabil că ar fi provocat o reacţie atât de intens emoţională, cum a provocat-o internaţionalizarea şi intensa mediatizare. Deceniile de industrializare forţată cu orice preţ şi în dispreţul celor mai elementare măsuri de protecţie a mediului înconjurător au insensibilizat în asemenea măsură autorităţile, dar şi opinia publică din România, încât moartea peştilor de pe Tisa ar fi fost considerată un accident, desigur nefericit, încă unul, pe lângă multe alte rele, cu care ne-am obişnuit într-atâta, încât le considerăm cel puţin tolerabile, dacă nu necesare. În fond ştim prea bine, ar trebui să ştim: de ani de zile, combinatele industriale, cele chimice, mai ales, infestează aerul, otrăvesc solul, râurile şi lacurile, desfrunzesc şi usucă pădurile. Oraşul negru, la propriu şi la figurat, Copşa Mică e o localitate din România, ca de altfel şi localităţile albe, albe de la praful care cade peste ele de la fabricile de ciment din împrejurimi.
Cunoaştem şi consecinţele exploatării iraţionale ale sistemelor de irigaţie, care au dus la sărăturarea unor intense suprafeţe agricole şi ameninţă atât de serios Lacul Techirghiol. Ştim câte ceva şi despre urmările desecărilor unor lacuri, care au afectat echilbrul Dunării pe întinse porţiuni de pe teritoriul României. Încă nu ştim, care vor fi consecinţele majore ale construirii barajului de la Porţile de Fier şi a Canalului Dunărea-Marea Negră asupra echilibrului extrem de fragil al Deltei, dar şi al deteriorării accelerate al litoralului românesc.
Însă bomba cu efect întârziat există, a fost amorsată şi ticăie implacabil. Toate aceste atentate majore la calitatea mediului, mai sunt şi altele cunoscute şi mai puţin cunoscute, au fost tratate cu uşurinţă, cu resemnare, cu indiferenţă. Internaţionalizarea şi intensa mediatizare a consecinţelor accidentului de la Baia Mare a încins spiritele, a stârnit reacţii inadecvate, mai ales pe plan politic, iar pe plan administrativ, ne-a demonstrat, încă o dată, cât de puţin suntem pregătiţi să facem faţă unei astfel de situaţii de criză.
Pentru că peştii morţi au ieşit în Ungaria şi pentru că ziua în care au ieşit peştii a coincis cu cea, în care România începea negocierile de aderare la Uniunea Europeană, politicieni serioşi, dar şi naţionalişti vânjoşi, au încercat să anexeze accidentul la nefericitul contencios istoric al relaţiilor române-magheare. Toată lumea s-a întrebat dacă este sau nu acuzată România, deşi nu aceasta era problema. Acidentul s-a petrecut în România, vinovaţii se cunosc, în parte şi-au asumat şi vinovăţia.
Administrativ, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului a reacţionat cu întârziere, practic, după mediatizarea internaţională a accidentului. A trebuit să vină în România comisarul european pe probleme de mediu pentru a constata, că nici localnicii nu au fost informaţi corect despre natura accidentului, că au mai fost şi alte incidente similare şi că în România este fosrte greu să ştii ce e minciună şi ce e adevăr.
Instituţie post-revoluţionară, cu probleme multe şi grele, şi cu mijloace puţine, acest minister este extrem de discret în domeniu şi e periferic atât în preocupările Executivului, cât şi ale Legislativului. A durat mult, până a reuşit să impună câteva legi pentru protecţia mediului înconjurător, operaţiune departe, însă, de a se fi terminat, deşi legislaţia adecvată în domeniu e o condiţie importantă pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Din păcate, din lipsă de mijloace, în cele mai multe cazuri, Ministerul s-a multumit cu constatarea dezastrelor şi nu cu prevenirea lor. În destule cazuri nu a fost suficient de sever în aplicarea legii, faţă de cei care poluează mediul ambiant, a făcut şi face prea puţin pentru sensibilizarea opiniei publice asupra marilor surse de poluare şi a consecinţelor poluării mediului înconjurător. Încă şi mai puţin pentru atragerea de fonduri, inclusiv străine, prin prezentarea unor programe şi proiecte coerente, convingătoare şi cu sorţi de izbândă.
Lucru curios: în România există patru partide ecologiste, două sunt reprezentate şi în Parlament, ca membre ale CDR, precum şi un număr de ong-uri cu vocaţie ecologică. Cu excepţia tocării unor fonduri, a micilor găinării şi a politicianismului mărunt, care le asigură supravieţuirea, activitatea lor e sublimă, dar nu prea există. Cât despre partidele mari - protecţia mediului nu face parte din preocupările şi programele lor, decât incidental sau accidental. Incidentul, accidentul, nenorocirea sau catastrofa de la Baia Mare, dincolo de gravitatea consecinţelor, ar trebui să măture o mentalitate retrogradă, să ne scoată din neputinţă şi nepăsare, dacă nu ne este indiferentă lumea în care trăim, precum şi cea, pe care o vom lăsa moştenire urmaşilor.
Neculai Constantin Munteanu, Radio Europa Liberă, Bucureşti.
