„Într-o bună dimineaţă SchrummSchrumm fu anunţat că autobuzul Societăţii de Excursii Duminicale la Nisipurile Mişcătoare îl aştepta în faţa casei”, astfel începe (kafkian) unul dintre cele mai cumplite romane ale secolului XX, SchrummSchrumm, de Fernand Combet, Cartier, 2010, pentru a lua apoi o turnură dostoievskiană, şi asta fiindcă Neînţelegere e un fel de Casă a morţilor (de vii), cu deschidere spre Arhipelagul GULAG, via 1984!
Publicat în 1966 la o casă mică – autorul e un orgolios şi respinge propunerea Gallimard-ului –, romanul stârneşte entuziasmul criticii franceze ce-i „împleteşte lauri mari cât nişte frunze de palmier” (Eric Dussert), impunându-l pe tânărul scriitor cu „fizic de cuceritor mongol”. Este începutul sfârşitului, alte 3 cărţi ale autorului marcând traiectoria intrării în anonimat, în care se şi stinge, pe 29 decembrie 2003. Noroc că aceeaşi casă Gallimard are inspiraţia să reia romanul, după patruzeci de ani de la ediţia princeps, şi astfel începe glorioasa postumitate a unui scriitor uitat de toată lumea.
A reda trama naraţiunii – ca orice parabolă, scrierea are o linie de subiect bine conturată – echivalează cu decuparea unor siluete; or, personajele sunt bine reliefate, iar linia melodică dacă nu polifonică, cel puţin contrapunctică. Nu atât logica acţiunii – o logică pe dos, după cum stă scris în Sfânta Evanghelie din Neînţelegere: „Cei ce vor vorbi despre Neînţelegere nu găsesc cuvinte pentru a o descrie. Şi aşa se cuvinte, căci ea e creată după chipul şi asemănarea (…) a ceea ce omul nu poate înţelege” –, cât urmărirea până în pânzele albe a spectacolului desfiinţării personajului, odată prins în mecanismul implacabil al fatumului, fac atmosfera cărţii irespirabilă. Altfel zis, între imaginea pictată a „unui om prins în nisipuri până la piept” din cap. 1 şi realitatea Nisipurilor Mişcătoare în care SchrummSchrumm „se scufunda, neînduplecat” din cap. final, nu e decât un singur arc voltaic – la cea mai înaltă ficţiune!
Publicat în 1966 la o casă mică – autorul e un orgolios şi respinge propunerea Gallimard-ului –, romanul stârneşte entuziasmul criticii franceze ce-i „împleteşte lauri mari cât nişte frunze de palmier” (Eric Dussert), impunându-l pe tânărul scriitor cu „fizic de cuceritor mongol”. Este începutul sfârşitului, alte 3 cărţi ale autorului marcând traiectoria intrării în anonimat, în care se şi stinge, pe 29 decembrie 2003. Noroc că aceeaşi casă Gallimard are inspiraţia să reia romanul, după patruzeci de ani de la ediţia princeps, şi astfel începe glorioasa postumitate a unui scriitor uitat de toată lumea.
A reda trama naraţiunii – ca orice parabolă, scrierea are o linie de subiect bine conturată – echivalează cu decuparea unor siluete; or, personajele sunt bine reliefate, iar linia melodică dacă nu polifonică, cel puţin contrapunctică. Nu atât logica acţiunii – o logică pe dos, după cum stă scris în Sfânta Evanghelie din Neînţelegere: „Cei ce vor vorbi despre Neînţelegere nu găsesc cuvinte pentru a o descrie. Şi aşa se cuvinte, căci ea e creată după chipul şi asemănarea (…) a ceea ce omul nu poate înţelege” –, cât urmărirea până în pânzele albe a spectacolului desfiinţării personajului, odată prins în mecanismul implacabil al fatumului, fac atmosfera cărţii irespirabilă. Altfel zis, între imaginea pictată a „unui om prins în nisipuri până la piept” din cap. 1 şi realitatea Nisipurilor Mişcătoare în care SchrummSchrumm „se scufunda, neînduplecat” din cap. final, nu e decât un singur arc voltaic – la cea mai înaltă ficţiune!
