Republica Moldova trăieşte de câteva zile, alături de toate ţările civilizate, sub imperiul unei teribile tragedii: catastrofa aviatică de la Smolensk, Rusia, în care şi-a pierdut viaţa preşedintele Lech Kaczynski şi soţia sa, precum şi o mare parte a elitei politice, financiare şi militare a Poloniei.
S-a vorbit despre simbolismul macabru al acestei întâmplări. Delegaţia oficialilor de la Varşovia mergea să celebreze 70 de ani de la masacrul de la Katyn, acolo unde NKVD-ul lui Stalin omorâse în aprilie 1940 circa 22 000 de ofiţeri polonezi, majoritatea intelectuali, chemaţi la arme după ce Uniunea Sovietică şi Germania nazistă – două state totalitare, aliate prin Pactul Ribbentrop-Molotov – au atacat Polonia în septembrie 1939.
Aşa cum se ştie, mulţi ani după cel de-al doilea război mondial, Moscova a refuzat să-şi asume genocidul de la Katyn, dând vina pe germani, care descoperiseră în 1941, în timpul ofensivei lor spre Răsărit, gropile comune adăpostind cadavrele militarilor polonezi. Această minciună a fost promovată şi de autorităţile comuniste din Polonia aşa-zis populară.
Abia în anii ‘90, sub Gorbaciov şi mai apoi sub Elţîn, oficialităţile ruse au admis că prizonierii polonezi au fost împuşcaţi de trupele lui Stalin, însă această recunoaştere a fost făcută cu jumătate de gură, spre a nu se ştirbi nimbul de „ţară eliberatoare” al URSS-ului. Moscova nu acceptă nici azi să livreze Varşoviei toate documentele acestui dosar, inclusiv, aşa cum remarcă unii, pentru a evita numeroasele procese pe care urmaşii ofiţerilor asasinaţi la Katyn le-ar putea intenta Rusiei, ca succesoare a Uniunii Sovietice, cerând plata unor daune morale.
Preşedintele Lech Kaczynski avea obsesia unor valori pe care societatea poloneză le-a cultivat în decursul întregii sale istorii. E vorba de memorie şi onoare. „A fi sub vremi” sau „capul plecat sabia nu-l taie”, cu certitudine, nu sunt proverbe inventate de polonezi. O ţară sfârtecată şi anexată de diverse imperii, care a renăscut de fiecare dată din propria cenuşă. Regretatul lider polonez a fost campionul acestei atitudini care înseamnă: să nu uiţi lecţiile trecutului, atunci când judeci problemele prezentului. I s-au imputat conservatorismul, inflexibilitatea în relaţia cu Rusia, a fost criticat pentru felul dur adesea în care a negociat interesele Poloniei în cadrul Uniunii Europene, însă în cele din urmă istoria i-a dat dreptate.
Lech Kaczynski a fost un devotat susţinător al aspiraţiilor euroatlantice, îmbrăţişate de fostele republici sovietice. Să ne amintim de vizita sa la Tbilisi, unde a venit, urmat de alţi lideri din spaţiul patronat cândva de Moscova, pentru a-l sprijini pe Mihail Saakaşvili în toiul ofensivei ruseşti asupra capitalei georgiene, în august 2008. Să nu uităm apoi că Parteneriatul Estic este o iniţiativă comună, polono-suedeză, care s-a concretizat sub mandatul lui Lech Kaczynski.
Republica Moldova şi-a declarat compasiunea faţă de Polonia – ţară care a fost şi a rămas solidară cu aspiraţiile noastre de libertate şi independenţă. Este un gest firesc şi necesar, dar insuficient.
Cei 70 de ani care s-au scurs de la tragedia de la Katyn şi groaznicul accident aviatic din 10 aprilie 2010 ne oferă prilejul de a învăţa ceva din lecţia poloneză. Moldova 1, postul public de televiziune aflat în curs de reformare, s-ar cuveni să difuzeze filmul omonim al lui Andrzej Wajda, mai ales că filmul „Katyn” a rulat deja la Televiziunea Română, dar şi în Rusia.
Iar difuzarea filmului sperăm să fie făcută prin anunţuri prealabile şi să urmeze o discuţie, care să descifreze nu numai virtuţile artistice ale acestei producţii cinematografice, ci să scoată în evidenţă şi profundele noastre afinităţi de destin istoric cu polonezii.
Vorbind despre evenimentele de acum 70 de ani, e bine, din nou, să ne amintim de solidaritatea României regale cu Polonia martirizată: după 17 septembrie 1939, statul român a acordat azil conducătorilor polonezi, inclusiv lui Ignacy Mościcki, Preşedintele republicii polone, mareşalului Rydz Smigly şi mai multor miniştri, precum şi unui contingent de 10.000 de militari polonezi, ofiţeri şi soldaţi. Acest gest de prietenie şi fraternitate era asumat cu puţin timp înainte ca România însăşi să cadă victimă agresiunii celor două imperii totalitare – nazist şi sovietic.
Poate că într-o zi, un scriitor, un cineast basarabean vor vorbi despre „Katynul” românilor la fel de memorabil şi cu aceeaşi forţă de convingere, cum a făcut-o Wajda despre ţara sa, iar liderii de la Chişinău vor manifesta în acţiunile lor curajul, demnitatea şi clarviziunea oamenilor politici polonezi.
