La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul şi prezentatorul emisiunii duminicale Punct şi de la capăt.
Înverşunarea, sau mai bine zis, dârzenia polonezilor, care nu şi-au abandonat mormintele de la Katyn, oricât de mare a fost sacrificiul plătit pentru asta, ne oferă un exemplu elocvent de demnitate naţională. Prin jertfa cea mai recentă, plătită la Smolensk, polonezii şi-au reconfirmat dreptul de a da lecţii de recuperare a istoriei.
Astăzi vă invit să ascultaţi două interviuri despre experienţa de recuperare a părţii obscure a trecutului recent, dar şi despre miza acestui exerciţiu educaţional. Prima mea interlocutoare este Smaranda Vultur, conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara, membru al Comisiei prezidenţiale consultative pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Transmiterea memoriei în familie a fost reprimată, cenzurată şi einu ştiu ce s-a întâmplat cu bunicii lor, cu străbunicii lor, eventual. Şi, deci, neagă existenţa acestui trecut în numele pur şi simplu necunoaşterii. Un astfel de raport trebuie să fie, în primul rând, un act de cunoaştere. Eu, care am lucrat pe deportări, am încercat să fac un bilanţ a ce se cunoaşte până în prezent.
Din arhivele CNSAS, arhivele naţionale, din propriile cercetări de istorie orală, din ceea ce s-a scris, din mărturii, jurnale, memorii, pentru că şi asta este o sursă foarte important. Şi un astfel de raport poate să vizibilizeze informaţia, pentru că de foarte multe ori victimele scriu memoriile, publică în nişte edituri confidenţiale şi nimeni nu mai ştie nimic de ele.”
Europa Liberă: Ce v-a motivat să intraţi în asemenea activităţi?
Smaranda Vultur: „Am început în 91 să fac nişte interviuri cu povestiri de viaţă. Şi întâmplarea a făcut, că printre primii mei intervievaţi au fost nişte deportaţi în Bărăgan. Când am ajuns pe la 50 de interviuri, schema mea de informare asupra deportării era aproape umplută. Deci, ştiam aproape tot ceea ce era important. Sigur, cu unele inexactităţi, cu unele aproximări, pe care apoi le-am putut corecta prin cercetarea în arhive.
Contactul uman cu aceşti oameni a fost pentru mine extrem de tulburător, pentru că, realmente, nici eu nu ştiam ce s-a întâmplat în această perioadă. Am descoperit în timpul cercetării, că un bunic al meu, care era preot în Muşcel, într-un dosar de probleme ale colectivizării, era menţionat că are dosar individual. Am cerut dosarul, care avea 800 de pagini. Deci, a fost urmărit până la 81 de ani, când a murit, pentru că în 26 a fost primar liberal un an şi pentru că a făcut politică liberală până în 44 şi s-a opus colectivizării. Eu mi-am petrecut copilăria, pentru mine era raiul pe pământ acel loc. Şi când am văzut ce trăia un membru al familiei mele, care îmi era şi foarte apropiat. A fost realmente un şoc. Am ajuns să mă pasionez de acest subiect.
Experienţa în arhive, însă, a fost extrem de dură. Eu, după ce făceam o săptămână de studiu în dosarele de securitate, mărturisesc, eram bolnavă încă o săptămână. Pentru că la început am putut foarte greu să înghit dimensiunea asta, care îţi provoacă oroare, a fiinţei umane. Care trădează pe celălalt, îl denunţă, îl bagă la închisoare printr-o informaţie pe care o dă sau printr-o denigrare. Este un tablou aproape de infern al lui Dante în aceste dosare. Şi la început e o experienţă foarte şocantă. Pentru că e şi o depersonalizare, de fapt, a victimelor. Oamenii nu mai poartă numele lor. Sunt surse, sunt informatori, sunt obiective, sunt elemente. Şi lucrul ăsta este foarte tulburător. Şi eu m-am ocupat de-a lungul timpului şi de analiza asta de discurs. Am început să fac un dicţionar, folosit în această lume, a dosarelor de securitate, care de fapt transformă lumea într-o altă lume, în spiritul acesta al luptei de clasă, a unui discurs ideologizat, în care oricine se poate transforma într-un duşman.”
Europa Liberă: AntiAvatar?
Smaranda Vultur: „Da, antiAvatar. Poate că şi asta, cum să zic, mă atrage, pentru că e un subiect inepuizabil. Şi un subiect şi de reflecţie şi pentru tine însuţi. Confruntarea cu suferinţa oamenilor, cu pierderile oamenilor, te face în acelaşi timp să-ţi relativizezi propriile probleme şi să le traversezi mai uşor. Cred că lucrurile, într-o formă sau alta, au creat o continuitate. Şi este un climat de, cum să zic, înverşunare, de gelozii, de invidii, pe care se alimentează un astfel de comportament. O anumită slăbire până la inexistenţa simţului moral. Adică în sensul că nimic nu mai este considerat grav.
Totul este justificabil, pentru toate se găsesc scuze, nu numai prin slăbiciunile umane, în general, dar şi prin context. Şi există o tendinţă din asta de a egaliza totul. Toţi am fost o apă şi-un pământ. Ori, lucrul ăsta se vede clar, când studiezi, că nu este adevărat. N-am fost toţi pe aceleaşi baricade. Sigur, că şi tăcerile noastre, şi frica noastră, asta este iarăşi ceva foarte puternic. Şi frica manipulează gândirea în diferite feluri. Noi suntem în continuare manipulaţi de aceste sentimente. De felul cum am fost educaţi, crescuţi. Tăcerile care ni s-au cultivat şi impus. Cu refuzul de a te expune într-o situaţie conflictuală şi de a te angaja clar de o parte, a binelui sau a răului. Totul a funcţionat sub imperiul ăsta al dublului limbaj. A faptului, că poţi să spui altceva decât gândeşti. Deşi şi asta continuă să existe în societatea asta. Şi sunt pasiunile. Tocmai pentru că lucrurile abea au început să fie recunoscute şi acceptate. E foarte greu să înghiţi un astfel de trecut, ca să zic aşa. Şi personal şi colectiv e foarte greu să recunoşti că astfel de lucruri s-au putut întâmpla cu tine.”
------------
Iar acum vă invit să ascultaţi consideraţiunile Germinei Nagâţ, directoarea Direcţiei de investigaţii de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din România.
Un alt privilegiu, pe care putem spune că îl avem pe legea română şi nu le avem în legile similare de acces la arhivele poliţiei politice comuniste este faptul că documentul se citeşte în original. Nu este prelucrat în nici un fel înainte. Există legi, care dau acces la propriul dosar în state foste comuniste, dar pe un document prelucrat. Adică celelalte nume, care apar în document, celelalte persoane menţionate, sunt protejate prin acoperire cu banda neagră. Ceea ce scade din volumul de informaţii, la care ai propriu-zis acces. Acesta e al doilea mare avantaj.
Al treilea avantaj este, că legea română permite şi accesul cetăţenilor din statele membre UE, în acest moment, şi din statele membre NATO. Sunt foarte mulţi cetăţeni străini, care au fost urmăriţi de Securitate în diverse situaţii pe teritoriul României şi îşi citesc, pot să spun, sideraţi dosarele. Pentru că nu le-a trecut prin cap, la vremea respectivă n-au simţit, că sunt atât de urmăriţi şi că spaţiul vieţii lor private a fost atât de grav încălcat. Ori, luând copii după aceste documente, fiindcă legea română permite, poţi să-ţi copiezi integral toate documentele, indiferent pe ce suport sunt, şi audio, şi video, şi fotografii şi, evident, documente scrise. Luând copii şi ducându-le în alt spaţiu de dezbatere publică, sunt profesori universitari mulţi dintre ei, sau ziarişti, sau scriitori, care au avut contact cultural cu România în epoca aceea şi care au dosare de urmărire. Şi ducând această informaţie acolo, cunoaşterea regimului comunist devine mai profundă şi mai exactă şi pentru cei, care nu l-au trăit. Iar asta ne ajută, după părerea mea, foarte mult. Pentru că trebuie să ne cunoaştem între noi, ca să putem lucra împreună.
Acum suntem împreună într-un spaţiu democratic, numit Uniunea Europeană şi numit Europa, în general. Ei, venim din istorii diferite. Avem biografii diferite şi traume diferite. Partenerii noştri trebuie să înţeleagă cu ce am avut noi a face aici, de ce suntem aşa cum suntem acum. Din multe puncte de vedere, mai greu de înţeles, poate, priviţi din afară şi aceste documente contribuie esenţial la această cunoaştere.
Dincolo de aceasta, e foarte important şi pentru că o arhivă de genul ăsta, cu atâtea grozăvii în ea, cu atâtea episoade dramatice, care nu sunt numai în dreptul unor eroi, ci în dreptul unor cetăţeni obişnuiţi. Mii de oameni care au trecut prin ea, unii fără să-şi dea seama ce li s-a întâmplat şi de unde li se trăgea. Aceste documente te lecuiesc definitiv de orice nostalgie după vreun regim totalitar. Indiferent de ce extracţie este el, comunistă sau de dreapta, de extremă dreapta, vreau să spun. În Polonia, de pildă, arhiva este deschisă pe un interval istoric mai larg, prinzând şi epoca nazistă. 1940 începe la ei - 1989. În România începe în 45 accesul. Deci, legea vizează strict această perioadă. Dar în orice caz situaţia drepturilor civile, situaţia drepturilor omului, o foarte bună reprezentare o are în această arhivă. Prin urmare, cine citeşte, cine ia copii, cine dă mai departe, scrie cărţi, scrie articole, le dă familiei, le dă tinerilor, care nu au habar ce s-a întâmplat atunci în România, face un gest de educaţie civică elementară. Pur şi simplu, ajută la dobândirea acestei conştiinţe de cetăţean, care are în raport cu statul lui nişte drepturi. Iar la rândul lui, statul, prin instituţiile lui, are faţă de cetăţean nişte obligaţii. Această lecţie este fundamentală, dacă vrem ca democraţia să poată să funcţioneze şi să nu fie doar declarativă.”
Europa Liberă: Cum se poate evita pericolul, presupun eu imanent, judecând după experienţa Dumneavoastră, ca aceste dosare, aceste informaţii să nu se transforme în măciuci politice?
Germina Nagâţ: „Există o singură cale. Accesul trebuie să fie transparent. Pe deplin transparent. Deci, nu este vorba doar de un simplu control al informaţiei cu privire la puternicii zilei şi la oamenii din funcţii publice. De aceea insist foarte mult pe accesul la propriul dosar. Nu ar fi în regulă să se folosească această arhivă doar pentru verificarea unor persoane în funcţii publice. E foarte importantă şi aceea, dar nu este suficientă. Şi nu e în nici un caz echilibrată din punct de vedere etic.
Primii, care trebuie să beneficieze sunt toţi cetăţenii, indiferent dacă ei acuma sunt de dreapta, de stânga, n-au nici o orientare politică. Pentru că toţi, într-un fel sau altul, au avut de a face cu acest sistem represiv. Deci, partea verificării funcţiei publice trebuie dublată de accesul la propriul dosar. Asta categoric. Iar procedurile de verificare şi rezultatul lor trebuie să fie cât se poate de transparent. În situaţia în care suntem noi acum în România, putem să considerăm o experinţă valoroasă, ceea ce s-a întâmplat, în care am învăţat foarte multe.
Spre exemplu, trecerea de la un sistem de verificare destul de netransparent, cu un proces închis, în instanţă, deci procesele pe vechea lege erau strict secrete, cu sala închisă, la un proces de tip contencios administrativ, în care totul este accesibil. Mai puţin viaţa privată, bineînţeles. Deci, tot ce ţine de relaţia strictă cu Securitatea este accesibil atât persoanei verificate, bineînţeles, dar şi celorlalţi interesaţi de acest aspect. Oamenii pot să judece singuri, independent de verdictul unei instituţii, cum ar fi Consiliul, în cazul nostru. Pot să judece singuri în ce a constat relaţia unui om politic, sau a unei figuri publice cu Securitatea, cu aparatul represiv. Cât de vinovat sau cât de nevinovat este acel om. Şi când votează, o pot face în deplină cunoţtinţă de cauză. Poate că alegătorii consideră, că nu e relevant, sau nu este important, sau nu este grav ce s-a întâmplat? Este dreptul lor. Dar nu pot să voteze în cunoştinţă de cauză, decât dacă au toată informaţia.
Or, această informaţie n-o s-o poată obţine, decât prin transparenţă deplină încă din momentul începerii verificării. Oamenii sunt anunţaţi în România, că s-a declanşat această verificare, pentru că ocupă, sau nu ocupă o poziţie publică la un moment dat. Tot ceea ce deţine Consiliul privitor la persoana lor li se transmite în copie. Acţiunea, atunci când este înaintată în instanţă de contencios, este transmisă şi ea. Se pot apăra, procesul e public, în sală este presă. Oamenii îşi pot spune liber punctul de vedere vis-a-vis de această situaţie. Presa reflectă ceea ce se întâmplă în sala de tribunal.
Insist asupra faptului, că detaliile de viaţă privată sunt protejate. Niciodată nu se expun acestea în probatorii, nu ne interesează lucrul ăsta. Interesează strict relaţia cu Securitatea. Prin urmare, ce avem? Avem o decizie şi o situaţie cunoscută de către toată lumea. Asta împiedică, după mine, şantajul, manevrele de culise, şi împiedică şi manipularea opiniei publice, până la urmă. Fiindcă, dacă am avea doar o decizie a unui grup privilegiat, care lucrează în conclav, nu ştie nimeni ce se întâmplă, ce au pe masă, ce nu au, atuncea sigur că decizia devine suspectă. Atâta timp, cât probele sunt la dispoziţia publicului, nu mai e nimic de ascuns. Putem sta liniştiţi, că episoadele acestea nu devin marfă politică.”
Europa Liberă: De ce Dumneavoastră personal vă ocupaţi cu aşa ceva? Înţeleg că e traumatizant să fii în contact cu genul ăsta de informaţii. Cum de acceptaţi să suportaţi acest supliciu?
Germina Nagâţ: „N-aş putea spune că e un supliciu. Pentru că are şi revers situaţia asta. Sigur că citeşti lucruri îngrozitoare. Dar nu sunt singura în această poveste. Sunt foarte mulţi colegi de ai mei, foarte tineri, pe care i-aţi văzut la Direcţia de investigaţii, la Direcţia cercetare. Juriştii sunt foarte tineri, de asemenea. Înveţi foarte mult. Asta e primul lucru, pe care îl consider foarte valoros. Şi sigur, că vezi lucruri oribile, dar în acelaşi timp aceste lucruri oribile au şi o contrapondere. Oameni de care habar nu aveai, oameni necunoscuţi, anonimi, care s-au ţinut foarte tari, şi care au rezistat. Şi care au avut şira spinării, care au dat biografic nişte episoade neverosimile, aproape de literatură. Şi nu sunt puţini.
Sunt peste un milion de dosare de urmărire. Ce înseamnă un dosar de urmărire? Înseamnă că cineva, la un moment dat, în epoca aceea, groaznică, s-a purtat ca un om normal, pur şi simplu. Nu neapărat ca un erou. Pentru că aceia, sigur, au dosare penale, pentru că au sfârşit în puşcării. Vorbesc de oameni obişnuiţi, chiar membri de partid. O mulţime. Oameni, care nu erau împotriva sistemului, dar care îşi permiteau să critice cu ochiul liber ce vedeau zi de zi. Şi să încerce să facă lucrurile să meargă mai bine, să îndrepte nişte abuzuri. Unii credeau sincer, că regimul comunist vrea să le facă viaţa mai bună. În realitate ea devenea din ce în ce mai proastă şi ei reacţionau ca nişte oameni normali. Şi spuneu, că nu e în regulă ce se întâmplă. Îşi păstrau simţul familiei, contacte cu rude plecate. Citeau ca nişte oameni liberi, vroiau la bibliotecă, vroiau radio, vroiau cultură.
Ei, faptul că vezi că atâţia oameni, totuşi, în ciuda terorii şi a spaimei, riscau să se poarte în continuare..., ştiau că sunt posibil urmăriţi, ştiau că există riscul să fie turnaţi. Şi cu toate astea, îşi păstrau verticalitatea, condiţia de om. Asta îţi face foarte bine. Pe mine asta mă încurajează. Pentru că îmi dau seama, că ăştia sunt cei, care au ieşit înnebuniţi pe stradă, exasperaţi în 21 decembrie şi au spus: până aici! Cu ei s-a făcut revoluţia. Nu mă interesează ce s-a întâmplat în nici un palat. Pe stradă am fost sute de mii de oameni. Milioane, în toată România. Ăştia sunt. Sunt oamenii ajunşi la capătul răbdării şi care n-au devenit legume. Care n-au devenit nişte fiinţe amorfe, care nu mai au condiţie de om.
Dosarele lor, de la membrii de partid la foşti membri de partide burgheze, în vârstă săracii, sunt la CNSAS şi îi vezi aşa, cum au fost atunci. Ăsta era poporul român. Singura mea mirare este că nu înţleg de ce a durat atât. Da în sinea lor, oamenii ăştia erau vii. Erau vii şi chiar cei naivi fiind. La un moment dat au crezut în utopia asta comunistă, s-au trezit şi s-au purtat până la urmă tot ca oameni vii. Până la urmă, sigur că e stresant, sigur că este apăsător să citeşti mizerii de felul ăsta. Că vezi poate lucruri pe care nici nu ţi le puteai închipui. Dar, pe de altă parte, îi vezi şi pe ceilalţi, care-s mai mulţi, din fericire. Îs mai multe dosare de urmărie, decât dosare de informatori, printre altele. Şi care, săracii, sunt pe stradă, nu ştie nimeni de ei. Sunt pe aici, şi ei, trăiesc în România şi duc viaţa, pe care o duc. Dar ei sunt oameni, în sinea lor, au fost foarte curajoşi. Asta este tonic, după părerea mea.”
Europa Liberă: Apropo, de ce spuneaţi că sunt mai multe dosare de urmărire, decât cele de informatori. Credeţi că societatea este vindecată de turnătorie sau complicitate?
Germina Nagâţ: „Nu pot să cred aşa ceva. Că este vindecată ireversibil, pentru că unul: e prea devreme. Că abea ai început să cunoşti ce s-a întâmplat. Arhiva asta, în mod real, a fost deschisă în 2006. Până atunci Consiliul a lucrat cu o cantitate infimă de dosare. Accesul la propriu dosar, bineînţeles, că a fost limitat, pentru că nu aveam ce să le dăm oamenilor. Depuneau cererea, dar nu aveam dosarele. Din 2006 încoace tot mai mulţi români citesc aici. Tot mai multe copii se scot. Problema este cunoscută abia în ultimii doi-trei ani. Prea devreme e să spui, că ne-am vindecat. Asta e.
A doua: nu ştiu dacă nu cumva unele din lucrurile groaznice, pe care le citeşti aici, vin dintr-o combinaţie de sistem şi natura umană. Desigur, putem să dăm vina pe sistem, pentru că sistemul încuraja şi trăia din asta. Era făcut din turnătorie, din delaţiune, din teroare, din minciună, din înşelătorie. Sunt oameni, care au această slăbiciune şi probabil ar avea-o şi dacă li s-ar mai da prilejul. Nu cred că natura umană se schimbă cu accesul la dosarele Securităţii. Dar poţi să limitezi efectele îngrozitoare ale unei situaţii de tipul regim comunist faţă cu cetăţeanul. Asta poţi să faci.”
Europa Liberă: Să vaccinezi.
Germina Nagâţ: „Da, să dai o oarecare imunitate. Să laşi cărţile să fie scrise. Să înţeleagă oamenii cum a funcţionat acest lucru şi, mai ales, să înţeleagă ce trebuie să ceară de la instituţii. Unii ştiau şi atunci. Cu toate că partidul era peste tot, Securitatea era peste tot. Unii ştiau să mai spună: există nişte drepturi în Constituţie. Am dreptul să protestez, vreau să fac un sindicat, am dreptul să fac un sindicat, spune constituţia comunistă. Sunt oameni care nu erau anticomunişti, vroiau o schimbare în bine, în interiorul sistemului şi care ştiau să-şi invoce drepturile. Ei, această situaţie trebuie extinsă.
Oamenii, tinerii, de mici trebuie să înveţe ce înseamnă un serviciu secret. Cât are voie un serviciu secret să-ţi ceară ca cetăţean. Cât are voie să pătrundă în casa ta. Câte scrisori şi în ce situaţie poate să-ţi deschidă. Când ţi se poate interzice să mergi la bibliotecă? Niciodată, este răspunsul. Pentru că sunt nişte drepturi fundamentale. De aia se numesc fundamentale, pentru că sunt valabile în orice situaţie istorică şi în orice regim şi în orice ţară, care vrea să fie civilizată, bineînţeles. Deci, învăţăm să cunoaştem ce înseamnă spaţiu privat, ce înseamnă drepturi civile, ce înseamnă drepturi fundamentale, indiferent că vine un partid de stânga la putere sau vine unul de dreapta, aceste lucruri trebuie respectate.
Jocul politic nu trebuie să intre niciodată în aceste drepturi cu picioarele, aşa cum s-a întâmplat în timpul regimului Ceauşescu, când pentru a apăra un cuplu şi un aparat de partid, practic nu a mai contat nimic. Nici măcar constituţia comunistă, pe care poporul român o avea. Şi în care sunt înscrise o grămadă de drepturi. Călcate în picioare de instituţiile statului, de oameni care juraseră să le respecte. Ăsta este jurământul oricărui ofiţer şi oricărui personaj, care lucrează într-o structură militară: jur să respect Constituţia şi legile ţării. Iată, Constituţia României era încălcată sistematic. Deci, asta este, de fapt, cu ce ne alegem de pe urma intrării în arhivele astea. Nu ne alegem cu meciuri politice câştigate. Pentru că situaţia e imprevizibilă. Nu ştii niciodată ce găseşti acolo. Nici cine le păzeşte nu cred că ştie, pentru că sunt milioane de file. Cine poate să ştie ce e acolo? Nu jocul politic este miza. Este cunoaşterea, vindecarea, demnitatea cetăţeanului faţă cu statul lui, faţă de statul în care trăieşte. Şi inocularea acestui vaccin, dacă vreţi, antitotalitar. Nu mă interesează cine vine la putere. Drepturile constituţionale şi drepturile civile sunt sfinte. Şi asta se învaţă de aici, din această arhivă.”
Europa Liberă: Tinerii, în special, vor totuşi o formă de oprobiu. Ce forme credeţi că ar fi eficiente şi educative? Monumente, literatură, filme, ce altceva? Sau e suficient ca oamenii să se vindece?
Germina Nagâţ: „Toate sunt importante. În felul lor. Iată, ceea ce s-a întâmplat cu Herta Müller. Premiul Nobel pentru literatură, dat unei scriitoare, care şi-a hrănit toată opera din experienţa traumatică a regimului totalitar, spune foarte mult. E foarte valoros, pentru că acele cărţi îţi dau o percepţie subiectivă. Dar o percepţie foarte acută a ceea ce s-a întâmplat şi sunt oameni care percutează mai uşor la genul ăsta de reprezentare artistică.
Pe de altă parte, cărţile ştiinţifice de istorie sunt utile. Dezbaterea publică, însă, mi se pare cea mai importantă. Dezbaterea publică, uneori, sigur că, cu toate excesele ei, pentru că sigur, că în presă nu întotdeauna se face nuanţă, nu întotdeauna este echilibru, nu întotdeauna este raţiune, dar trebuie să înceapă de undeva. Discuţia trebuie să înceapă de undeva şi nu poate începe decât în faţa documentelor. Orice altceva e periculos şi e speculaţie. Deci, să începi să speculezi care a fost, care n-a fost, ce a însemnat, cine a făcut, ce n-a făcut este o stare de toxicitate, practic. Categoric pernicioasă. Nu are de ce să fie prelungită.
E în interesul tuturor şi îmi pare bine să pot să spun acum: cred, sper. Şi vă spun şi pe ce mă bazez, când spun asta, că în România am ajuns la acel nivel de înţelegere a situaţiei, în care, exceptând foarte puţine figuri politice, toată lumea a înţeles de ce trebuie deschisă această arhivă. Deşi la început existau critici, şi rezerve, şi acuzaţii de toate felurile. De ce spun, că aşa sper că am ajuns la acest moment, pentru că legea după care funcţionăm noi astăzi şi care a fost votată în 2008, pe baza unei ordonanţe date de Guvernul Tăriceanu în 2008, legea a fost votată cu doar patru abţineri. Asta m-ar face să cred că în Parlamentul României toată lumea a ajuns, în sfârşit, la concluzia, că fără acest drept de acces la dosare nu se poate. Şi că nu e nici un pericol să ne luăm la bătaie pe stradă. Nu s-a întâmplat asta, şi sunt 10 ani de când se citesc documente aici. S-or fi certat oamenii între ei acasă, dar nu s-a ajuns nici la violenţe, nici la agresiuni de alte tipuri. Lucrurile se petrec în public şi în sala de judecată. Nimeni n-a fost ciomăgit pe stradă pentru că a fost deconspirat ca informator.
Expunerea publică, probabil, că este foarte dureroasă pentru mulţi dintre ei. Cu siguranţă este foarte dureroasă. Dar asta e tot ce s-a întâmplat. Existau voci, care spuneau la început că o să o să fie război civil, că lumea o să se împartă în două, că oamenii vor fi agresaţi, li se vor cere daune, li se vor sparge casele. Nu s-a întâmplat nimic de felul ăsta. Nimic. Şi sala de lectură e plină, în fiecare zi. Mai degrabă aş spune că din reacţiile celor care citesc la sală, ai zice că oamenii înclină să ierte şi să spună: asta a fost. Deşi îi doare foarte tare. Pe mulţi. Să vadă că sunt prietenii lor, cei mai buni, sau chiar rude foarte apropiate, care au dat informaţii despre ei, e foarte dureros. Sunt şi scene din astea destul de des. Nici nu prea ştim ce să facem în situaţiile alea. Dar trec peste ele, şi spun: să-l ierte Dumnezeu, îl iert şi eu. Asta este. Am vrut doar să ştiu. N-am vrut să mai trăiesc cu bănuieli, am vrut să ştiu de unde mi s-a tras una sau alta. Deci, n-a fost nici o violenţă. Din contra, mulţi s-au liniştit, poate alţii s-au împăcat, pentru că se bănuiau şi bănuiala face mult mai rău, în orice caz, bănuiau pe altcineva decăt trebuia, şi aşa mai departe.”
--------------
Doamnelor şi domnilor, aici s-a încheiat ediţia de astăţi, la care au participat cercetătoarea de la Universitatea de Vest din Timişoara, Smaranda Vultur, şi directoarea Direcţiei investigaţii de la Consiliul naţional pentru studierea arhivelor securităţii din România, Germina Nagâţ.
---------------
Emisiunea a fost difuzată în premieră la 4 aprilie 2010
