O chestiune punctuală, cvasi-calendaristică, a ajuns să pună la grea încercare unitatea alianţei de guvernământ. Dacă nu ar avea consecinţe politice de lungă durată, disensiunile prilejuite de participarea sau neparticiparea ostaşilor moldoveni la parada militară de la Moscova le-am putea considera de ordinul amuzamentului. Însă cearta politicienilor aduce a grimasă. Alianţa nu şi-a instituit până acum un purtător de cuvânt, nu are un centru de coordonare, un Departament de Imagine şi Relaţii cu Publicul, despre care am mai vorbit de la acest microfon, care să transmită către populaţie un mesaj coerent, evitând interminabila coliziune a replicilor şi comentariile la comentarii – o „boală” care macină din interior actuala putere.
„A pleca sau a nu pleca la parada de 9 mai?” Presa, televiziunile au consacrat un spaţiu uriaş acestei dezbateri, am spune chiar în detrimentul unor chestiuni legate de calitatea actului de guvernare, exercitat de Alianţă, şi de calitatea actului de opoziţie, mimat de PCRM. Preşedintele Ghimpu invocă nevoia de demnitate şi apelează la memoria istorică. Premierul Filat vorbeşte de nevoia de pragmatism şi „parteneriate strategice”. Marian Lupu nu vede nimic rău în faptul că ostaşii moldoveni vor zdruncina cu pasul lor vitejesc caldarâmul moscovit. Serafim Urecheanu zâmbeşte enigmatic şi ne asigură că o discuţiile pe acest subiect vor continua. Cine are dreptate?
Privite îndeaproape, cele două poziţii au destule puncte vulnerabile. Pragmatismul fără memorie istorică şi demnitate naţională ne-a oferit în ultimii 20 ani priveliştea unui cinism politic dizgraţios. „Lumea începe cu noi!” au decretat mai toţi guvernanţii post-sovietici ai Moldovei şi acest stat a rămas feuda unor clanuri care s-au îmbogăţit prin traficarea intereselor naţionale. De aceea, am să tresar ori de câte ori voi auzi din gura politicienilor de pe malul Bâcului cuvinte gen „pragmatism” sau „relaţii pragmatice”.
Dar cât de bine sunt servite acest interese de declaraţiile de mândrie naţională rănită ale celeilalte părţi? Din păcate, prea puţin. Luările de poziţie curajoase, contondente, sfidătoare la adresa unei puteri străine, care are la dispoziţie multiple pârghii de şantaj şi presiune politică şi economică la adresa Moldovei, şi le pot asuma mai degrabă intelectualii, studenţii, filozofii – în general, cetăţenii neangajaţi – şi aceste voci nu pot fi îngrădite, dacă trăim într-o societate democratică. Oamenii politici au responsabilităţi. Societatea moldoveană este profund divizată – pentru mulţi moldoveni, nu Bucureştiul şi nu Bruxelles-ul reprezintă „metropola”, sursa de legitimare istorică, ci Moscova – acolo unde lucrează câteva sute de mii de compatrioţi de-ai noştri.
Pentru a scăpa de sub vraja acestei iluzii e nevoie de un lung proces de educaţie şi „deparazitare” a conştiinţelor. Când e vorba de resuscitarea demnităţii naţionale, sunt date drept exemplu ţările baltice – un model mereu valabil pentru Moldova. Doar că spre deosebire de noi, ideea libertăţii şi independenţei a fost cultivată cu insistenţă la aceste popoare în toată perioada ocupaţiei sovietice. Sigur, se va spune că şi în Basarabia ar trebui să începem de undeva şi că mesajele conducătorilor sunt foarte importante. Însă aceste mesaje s-ar cuveni să fie lansate cu mai puţine costuri politice pentru ţară şi ar fi înţelept să ia în calcul posibilităţile, soluţiile alternative. Or, la capitolul „soluţii alternative”, Moldova e abia la început de drum şi are nevoie de timp ca să le pună pe picioare.
Gâlceavă în jurul participării moldoveneşti la parada de la Moscova are, în fapt, un vizibil substrat electoral. E mare tentaţia să faci din ochi propriei galerii, să-i smulgi aplauzele, numai că aşa rişti să ţi-i ostilizezi pe cei care nu îţi împărtăşesc opiniile. Când vorbim de supravieţuirea Alianţei, de posibilitatea de a avea şi după alegerile anticipate o guvernare democratică în Moldova, ar fi util ca, alături de modelul baltic, să nu scăpăm din ochi exemplul ucrainean. După ce, la putere fiind, s-au sabotat reciproc cu o insistenţă demnă de o cauză mai nobilă, azi, adepţii lui Victor Iuşcenko şi ai Iuliei Timoşenko privesc neputincioşi cum Ianukovici concesionează suveranitatea Ucrainei în schimbul gazului rusesc. Vor liderii Alianţei pentru Integrare Europeană să ajungem ca ucrainenii? Cred ei că vor reuşi să împiedice o restauraţie comunistă, lansând petarde şi aruncând cu ouă în parlament, în cazul în care ar pierde alegerile anticipate?
De la ridicol la tragic, adesea, pasul e prea mic. Şi viceversa.
„A pleca sau a nu pleca la parada de 9 mai?” Presa, televiziunile au consacrat un spaţiu uriaş acestei dezbateri, am spune chiar în detrimentul unor chestiuni legate de calitatea actului de guvernare, exercitat de Alianţă, şi de calitatea actului de opoziţie, mimat de PCRM. Preşedintele Ghimpu invocă nevoia de demnitate şi apelează la memoria istorică. Premierul Filat vorbeşte de nevoia de pragmatism şi „parteneriate strategice”. Marian Lupu nu vede nimic rău în faptul că ostaşii moldoveni vor zdruncina cu pasul lor vitejesc caldarâmul moscovit. Serafim Urecheanu zâmbeşte enigmatic şi ne asigură că o discuţiile pe acest subiect vor continua. Cine are dreptate?
Privite îndeaproape, cele două poziţii au destule puncte vulnerabile. Pragmatismul fără memorie istorică şi demnitate naţională ne-a oferit în ultimii 20 ani priveliştea unui cinism politic dizgraţios. „Lumea începe cu noi!” au decretat mai toţi guvernanţii post-sovietici ai Moldovei şi acest stat a rămas feuda unor clanuri care s-au îmbogăţit prin traficarea intereselor naţionale. De aceea, am să tresar ori de câte ori voi auzi din gura politicienilor de pe malul Bâcului cuvinte gen „pragmatism” sau „relaţii pragmatice”.
Dar cât de bine sunt servite acest interese de declaraţiile de mândrie naţională rănită ale celeilalte părţi? Din păcate, prea puţin. Luările de poziţie curajoase, contondente, sfidătoare la adresa unei puteri străine, care are la dispoziţie multiple pârghii de şantaj şi presiune politică şi economică la adresa Moldovei, şi le pot asuma mai degrabă intelectualii, studenţii, filozofii – în general, cetăţenii neangajaţi – şi aceste voci nu pot fi îngrădite, dacă trăim într-o societate democratică. Oamenii politici au responsabilităţi. Societatea moldoveană este profund divizată – pentru mulţi moldoveni, nu Bucureştiul şi nu Bruxelles-ul reprezintă „metropola”, sursa de legitimare istorică, ci Moscova – acolo unde lucrează câteva sute de mii de compatrioţi de-ai noştri.
Pentru a scăpa de sub vraja acestei iluzii e nevoie de un lung proces de educaţie şi „deparazitare” a conştiinţelor. Când e vorba de resuscitarea demnităţii naţionale, sunt date drept exemplu ţările baltice – un model mereu valabil pentru Moldova. Doar că spre deosebire de noi, ideea libertăţii şi independenţei a fost cultivată cu insistenţă la aceste popoare în toată perioada ocupaţiei sovietice. Sigur, se va spune că şi în Basarabia ar trebui să începem de undeva şi că mesajele conducătorilor sunt foarte importante. Însă aceste mesaje s-ar cuveni să fie lansate cu mai puţine costuri politice pentru ţară şi ar fi înţelept să ia în calcul posibilităţile, soluţiile alternative. Or, la capitolul „soluţii alternative”, Moldova e abia la început de drum şi are nevoie de timp ca să le pună pe picioare.
Gâlceavă în jurul participării moldoveneşti la parada de la Moscova are, în fapt, un vizibil substrat electoral. E mare tentaţia să faci din ochi propriei galerii, să-i smulgi aplauzele, numai că aşa rişti să ţi-i ostilizezi pe cei care nu îţi împărtăşesc opiniile. Când vorbim de supravieţuirea Alianţei, de posibilitatea de a avea şi după alegerile anticipate o guvernare democratică în Moldova, ar fi util ca, alături de modelul baltic, să nu scăpăm din ochi exemplul ucrainean. După ce, la putere fiind, s-au sabotat reciproc cu o insistenţă demnă de o cauză mai nobilă, azi, adepţii lui Victor Iuşcenko şi ai Iuliei Timoşenko privesc neputincioşi cum Ianukovici concesionează suveranitatea Ucrainei în schimbul gazului rusesc. Vor liderii Alianţei pentru Integrare Europeană să ajungem ca ucrainenii? Cred ei că vor reuşi să împiedice o restauraţie comunistă, lansând petarde şi aruncând cu ouă în parlament, în cazul în care ar pierde alegerile anticipate?
De la ridicol la tragic, adesea, pasul e prea mic. Şi viceversa.
