1 mai 2000
Actualitatea Romaneasca. (Moderator: Radu Calin Cristea).
Tradiții și obiceiuri creștine de sărbătoarea Paștelui.
Despre cum au transformat comuniştii sărbatoarea Paştelui şi cum încercat să transforme unele obiceiuri de Paşti in obiceiuri de 1 mai, a stat de vorbă Ara Şeptilici cu Irina Nicolau, muzeograf la Muzeul Ţăranului Roman.
Europa Libera : Se poate vorbi despre un Paşti laic, doamnă Irina Nicolau ?
Irina Nicolau: Toată lumea ştie că Paştele este o sărbătoare a creştinilor. Si aici ar fi de spus că Paştele într-adevăr îl ţin numai creştinii. Dacă pom de Crăciun pot să facă ateii, budiştii, de fapt, oricine, ouă roşii roşesc numai creştinii, deci este o sărbătoare creştinească. Si totuşi, dacă imaginăm şi Paştele ca pe o prăjitură, aşa cum îl închipui eu, găsim în el şi lucruri foarte vechi, precreştine, din neolitic, găsim lucruri foarte noi, din perioada interbelică, şi am să mă refer la oul de ciocolată, oricum, îmi place să disting în această mulţime de straturi unele pe care le-aş numi dogmatice, deci biserica, indică credincioşilor săi anumite lucruri pe care trebuie să le facă aşa şi nu altfel.
Celelalte straturi pe care le-aş numi să spunem, practici populare, obiceiuri populare, ţin foarte mult de trup şi poate cel mai mult de aparatul digestiv. Incît, existînd de la început această diversitate de nivele, este firesc ca într-un moment atît de special, cum este acest început de mileniu, sărbătoarea să fie în derivă, şi unele straturi dispar, altele se îngroaşă, se produc tot felul de anomalii pe care noi trebuie să le privim cu relativă bunăvoinţă, pentru cp la urma urmei, oamenii fac ce pot şi minunat este că.. mai fac.
Europa Liberă: Înainte vreme la Paşte oamenii se înnoiau. Se mai păstrează acest obicei şi astazi ?
Irina Nicolau: Pe vremuri se spunea, Paştele fudulul, Crăciunul sătulul. Paştele era fudul pentru că era de neînchipuit că o familie se poate duce la biserică altfel decît înnoită vestimentar, măcar o cămaşă, cel mai amărît om îşi făceau o cămasă noua de Paşti. Si este foarte straniu cum, epoca noastă care, mizează atît pe ce se vede cu ochiul liber, nu a păstrat acest obicei. În timpul din urmă am auzit puţini oameni care să-şi cumpere haine de Paşte cu o obligativitate rituală.
Europa Liberă: Poate că la ţară să mai existe astfel de obiceiuri? Si să fie ele oare legate de echinoxul de primăvară? De senzaţia reînnoirii, a renaşterii ?
Irina Nicolau: Cu siguranţă că la ţară, pe alocuri, obiceiul se păstrează şi, cu siguranţă, Paştele reprezintă una din sărbătorile care organizează timpul. Pentru că, în fond, asta cred că este valoarea cea mai importantă a sărbătorii, aceea că transformă un timp inform care vine de nu se ştie unde şi merge nu se ştie unde, într-un flux ritmat, care are sens, care are timpi tari şi timpi slabi, deci, cu siguranţă, Paştele este una din bornele, anului calendaristic.
Europa Liberă: Este aşadar Paştele şi un reper meteorologic, pentru că, iată, se spune să nu-ti scoţi căciula pînă la Paşti...
Irina Nicolau: Paştele reprezintă de fapt, începutul. Începutul unui alt nou. De fapt, in viziunea pe care Ion Chinoiu o are asupra timpului, el imaginează pentru calendarul pastoral, doua anotimpuri, unul verde si unul negru, anotimpul calului şi anotimpul lupului şi, într-un fel Paştele nu-i chiar începutul, dar se afla la începutul unui anotimp al vieţii, al culorii verzi, a calului, care este un simbol al vieţii.
Europa Liberă: Obiceiul femeilor de a arunca pe rîu cojile ouălor roşii, ce semnifică?
Irina Nicolau: Masa de Paşti este o masă compusa din elemente care au sens. Mielul nu este o friptură, cum este pentru noi, ci este carnea animalului sacrificat. Oul nu este un ou boit, este un ou care te face să trăieşti intens tot ceea ce conţine simbolistica lui: deci, o uriaşă diferenţă între ou ca ivire, ca promisiune de viaţă, ca viaţă latentă şi oul cu surprize din plastic, pe care îl deschizi şi găseşti in el un alt obiect de plastic... Prin urmare, cred că ceea ce este important, este că o masă, gîndită cu sens, gîndită în spiritul sfinţeniei nu poate fi pe urmă dezafectată, resturile, ceea ce rămîne, nu poate fi aruncat la ghenă.
Obiceiul femeilor, care este un obicei destul de bine reprezentat în toată ţara de a arunca cojile de ouă pe apă, se bazează, evident, pe credinţa unui Paşte al blajinilor, care se întîmplă la o săptămînă după Paştele nostru...; blajinii fiind nişte omuleţi mici şi inocenţi care află despre Paşte, ei nu ştiu să socotească şi află despre Paşte din cauza cojilor de ouă pe care le primesc pe apa rîului, dar, în acelaşi timp, coaja de ou înroşită nu poate fi aruncată în claia de gunoi.
Europa Liberă: Irina Nicolau, cît din toate obiceiurile de Paşte, s-a păstrat la oraş?
Irina Nicolau: Există un Paşte lung al oraşului, de la Lăsata Secului de brînză pînă la încheierea Săptămînii Luminate şi apoi există Paştele acesta scurt cu o dimensiune de weekend în care totul trebuie concentrat, expediat şi în final, sărbătorile consumate aşa, un fel de „fast” sărbătoare, acest gen de sărbători nu oferă nimic. Consumă, devorează pe omul care le pregăteşte în felul ăsta şi nu îl regenerează aşa cum făceau sărbătorile petrecute aşa ca mai de demult.
