Arestarea jurnalistului Ernest Vardanean – caz care a sensibilizat presa şi opinia publică – relevă o dată în plus paradoxul problemei transnistrene. În situaţia lui Vardanean se află şi s-au aflat de-a lungul anilor şi alţi cetăţeni moldoveni, reţinuţi abuziv de separatişti. Oricine, în principiu, poate nimeri într-o puşcărie transnistreană, dacă ar avea „neinspirata” idee să treacă dincolo de Nistru. Doar un statut diplomatic intangibil, doar o acoperire internaţională l-ar putea proteja.
Nici măcar autorităţile de la Chişinău nu sunt scutite de astfel de incidente, pândite deopotrivă de dramatic şi de grotesc. Să ne amintim cum i s-a închis bariera – la propriu – fostului preşedinte Voronin, acum câţiva ani, când a plecat să-şi viziteze satul natal, Corjova, de pe malul stâng, controlat de separatişti. E drept, liderul comunist nu a fost arestat, dar a fost pus la respect, cum se zice, de grănicerii transnistreni. Chiar el, Voronin, prietenul credincios al Rusiei şi luptătorul neprecupeţit împotriva „imperialismului românesc”, omul aflat încă în fruntea unui partid ce jură pe aceleaşi valori ca şi regimul de la Tiraspol – adică, Lenin şi Uniunea Sovietică – a fost forţat să părăsească, umilit, „feuda” lui Smirnov.
Regimul transnistrean, spuneam, generează un paradox juridic ce nu a putut fi rezolvat în aceşti 20 de ani. Prin simpla sa situare în afara legislaţiei interne, moldoveneşti, dar şi a celei internaţionale, statutul de „no man’s land”, de ţară a nimănui, oferă, în realitate, imunitate regiunii separatiste în raport cu orice fel de încercare a Vestului de a-i influenţa comportamentul. De bună seamă, cum să determini pretinsele autorităţi de la Tiraspol să respecte drepturile omului, de vreme ce le refuzi legitimitatea? S-a văzut cum a rămas fără urmări decizia CEDO în cazul grupului Ilaşcu, întrucât transnistrenii nu recunosc jurisdicţia curţii de la Strasbourg, iar cei care au de suferit de pe urma acestui vid juridic nu sunt căpeteniile separatiste, ci victimele lor, rămase fără apărare.
Toată lumea înţelege că separatismul transnistrean ar fi fost de mult eradicat, dacă în spatele său nu s-ar fi aflat Rusia cu soldaţii, armamentul şi cu imensele sale interese geopolitice în zonă. Aceste interese geopolitice au fost „căpuşate”, parazitate de ambiţiile personale de putere şi avere ale liderilor de la Tiraspol. O Transnistrie necontrolată prin reglementări internaţionale, aşa cum s-a reuşit în cazul Kosovo, reprezintă o sursă perpetuă de şantaj rusesc la adresa Republicii Moldova.
Chişinăul se află, la rândul său, într-o situaţie paradoxală: la Bruxelles i se spune că nu poate adera la Uniune din cauza că nu îşi controlează hotarul estic. În acelaşi timp, un asemenea reproş este minat de ipocrizie, întrucât liderii europeni ştiu foarte bine de ce nu îşi poate controla Chişinăul regiunea de peste Nistru, dar nu intervin decisiv pe lângă Rusia, pentru a o obliga să-şi retragă trupele şi să renunţe la a mai subvenţiona regimul Smirnov. E un joc de-a baba-oarba, care sacrifică viitorul european al Moldovei şi securitatea cetăţenilor ei.
O ţară vulnerabilă economic, instabilă politic, având un venit pe cap de locuitor la limita de jos a statelor Europei, nu are cum să reziste în faţa agresiunii separatiste. În situaţia în care există calcule şi manevre geopolitice care o depăşesc, Moldova ar trebui să se dezvolte, aşa cum sugerează mai mulţi comentatori, ca o societate civilizată şi democratică, urmând calea statelor din fostul bloc sovietic. Nu e vorba să renunţe „în scris” la Transnistria, livrând un suport de legitimare separatiştilor şi senzaţia de abandon cetăţenilor săi de pe malul stâng, ci să nu-şi mai lege libertatea de o problemă fără remediu în acest moment.
Nici măcar autorităţile de la Chişinău nu sunt scutite de astfel de incidente, pândite deopotrivă de dramatic şi de grotesc. Să ne amintim cum i s-a închis bariera – la propriu – fostului preşedinte Voronin, acum câţiva ani, când a plecat să-şi viziteze satul natal, Corjova, de pe malul stâng, controlat de separatişti. E drept, liderul comunist nu a fost arestat, dar a fost pus la respect, cum se zice, de grănicerii transnistreni. Chiar el, Voronin, prietenul credincios al Rusiei şi luptătorul neprecupeţit împotriva „imperialismului românesc”, omul aflat încă în fruntea unui partid ce jură pe aceleaşi valori ca şi regimul de la Tiraspol – adică, Lenin şi Uniunea Sovietică – a fost forţat să părăsească, umilit, „feuda” lui Smirnov.
Regimul transnistrean, spuneam, generează un paradox juridic ce nu a putut fi rezolvat în aceşti 20 de ani. Prin simpla sa situare în afara legislaţiei interne, moldoveneşti, dar şi a celei internaţionale, statutul de „no man’s land”, de ţară a nimănui, oferă, în realitate, imunitate regiunii separatiste în raport cu orice fel de încercare a Vestului de a-i influenţa comportamentul. De bună seamă, cum să determini pretinsele autorităţi de la Tiraspol să respecte drepturile omului, de vreme ce le refuzi legitimitatea? S-a văzut cum a rămas fără urmări decizia CEDO în cazul grupului Ilaşcu, întrucât transnistrenii nu recunosc jurisdicţia curţii de la Strasbourg, iar cei care au de suferit de pe urma acestui vid juridic nu sunt căpeteniile separatiste, ci victimele lor, rămase fără apărare.
Toată lumea înţelege că separatismul transnistrean ar fi fost de mult eradicat, dacă în spatele său nu s-ar fi aflat Rusia cu soldaţii, armamentul şi cu imensele sale interese geopolitice în zonă. Aceste interese geopolitice au fost „căpuşate”, parazitate de ambiţiile personale de putere şi avere ale liderilor de la Tiraspol. O Transnistrie necontrolată prin reglementări internaţionale, aşa cum s-a reuşit în cazul Kosovo, reprezintă o sursă perpetuă de şantaj rusesc la adresa Republicii Moldova.
Chişinăul se află, la rândul său, într-o situaţie paradoxală: la Bruxelles i se spune că nu poate adera la Uniune din cauza că nu îşi controlează hotarul estic. În acelaşi timp, un asemenea reproş este minat de ipocrizie, întrucât liderii europeni ştiu foarte bine de ce nu îşi poate controla Chişinăul regiunea de peste Nistru, dar nu intervin decisiv pe lângă Rusia, pentru a o obliga să-şi retragă trupele şi să renunţe la a mai subvenţiona regimul Smirnov. E un joc de-a baba-oarba, care sacrifică viitorul european al Moldovei şi securitatea cetăţenilor ei.
O ţară vulnerabilă economic, instabilă politic, având un venit pe cap de locuitor la limita de jos a statelor Europei, nu are cum să reziste în faţa agresiunii separatiste. În situaţia în care există calcule şi manevre geopolitice care o depăşesc, Moldova ar trebui să se dezvolte, aşa cum sugerează mai mulţi comentatori, ca o societate civilizată şi democratică, urmând calea statelor din fostul bloc sovietic. Nu e vorba să renunţe „în scris” la Transnistria, livrând un suport de legitimare separatiştilor şi senzaţia de abandon cetăţenilor săi de pe malul stâng, ci să nu-şi mai lege libertatea de o problemă fără remediu în acest moment.
