Freedom House, organizaţie internatională care de peste 3 decenii măsoară şi analizează starea libertăţii presei în lume, consideră că „Georgia are o presa parţial liberă”. Este calificativul dat în raportul „Libertatea presei în lume – 2010”.
Mai mult decât atât, Georgia este la limita spre categoria „ţări lipsite de o presă liberă”. Cu excepţia Georgiei, Ucrainei şi a statelor Baltice, mass-media din celelalte ţări post-sovietice a fost evaluată ca nefiind liberă. Cu toate acestea, din moment ce Georgia pretinde a fi o democraţie, fie şi imperfectă, de tip european, nu se poate mulţumi cu calificativul dat de Freedon House.
Într-o apariţie în Los Angeles de luna trecută, preşedintele Mihail Saakaşvili a recunoscut că Georgia are probleme în alte domenii de democratizare (de exemplu, independenţa justiţiei), dar a spus că acuzaţiile referitoare la libertatea de exprimare sunt „o prostie”. Şi a criticat Radio Europa Libera (al cărei preşedinte, Jeffrey Gedmin, a moderat discuţia la care a participat) pentru difuzarea acestei „prostii”. Saakaşvili adesea reacţionează temperamental la acuzaţii cu privire la restricţiile privind libertatea de exprimare în Georgia şi, aparent, consideră cu adevărat că astfel de taxări sunt nedrepte.
Dar care este adevărul? Dacă echivalăm presa neliberă cu cenzura, atunci putem înţelege obiecţiile lui Saakaşvili, mai ales că există 2 canale de televiziune, Maestro şi Kavkasia, care au programe de dezbateri in care invitaţii acuza periodic guvernul de toate păcatele posibile şi imposibile. Recent, încă un canal de televiziune public a adoptat formatul de tip C-SPAN, şi acum opoziţia radicală se poate exprima fără restricţii.
Majoritatea covârşitoare a ziarelor georgiene pot fi considerate împotriva guvernării (deşi jumătate din locuitori nu citesc ziare). Multe staţii de radio s-au specializat în criticarea guvernului. Practic nu există restricţii de acces la Internet (cu excepţia unei perioade scurte de timp, după august 2008, în timpul războiului cu Rusia, când site-urile de limbă rusă au fost inaccesibile). Pot toate astea să fie numite „lipsă de libertate”?
Criticii au, de asemenea, argumente puternice. Canalele de televiziune de opoziţie menţionate mai sus, Maestro şi Kavkasia, difuzează numai în Tbilisi. Doar trei canale acoperă întreaga Georgie: posturile private Rustavi-2 şi Imedi, şi Televiziunea Publică. Toate trei difuzează buletinele de ştiri pro-guvernamentale. Deşi televiziunea publică invită în mod regulat reprezentanţi din opoziţie să participe la dezbateri politice, Rustavi-2 şi Imedi, care sunt mai des privite, fac acest lucru mult mai rar. În termeni de influenţă asupra opiniei publice, toate celelalte mass-media, luate împreună, nu ar putea concura cu aceste trei canale naţionale. Potrivit multor critici, aceste trei canale nu doar sprijină guvernul, dar sunt şi controlate de acesta.
În aceste condiţii, discuţiile despre libertatea presei în Georgia, se reduc la echilibrul între două tipuri de media: pro-guvernamentale şi anti-guvernamentale. Însă, concentrarea numai pe acest tip de echilibru este o greşeală. La fel de importantă este lipsa mass-mediei orientată spre calitate, care respectă standardele profesionale de jurnalism, care separa în mod clar ştirile de analize şi opinii, care nu se reduc la „analiza” colecţiei de zvonuri şi teorii ale conspiratiei.
Ghia Nodia este profesor de ştiinţe politice la Universitatea de Stat din Ilia. Opiniile exprimate în acest comentariu sunt propriile lui şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Radio Europei Libere.
