De cand exista politica, inca din Grecia si Roma antica, incepand din momentul cand oratori precum Cicero incercau sa isi darame adversarii politici acoperindu-i de toate relele, acuzatia de “extremism” a fost una din cele mai eficace. Chiar daca acuzatia nu e dovedita, multi oameni de rand, oameni obisnuiti, care nu cunosc tehnicile retorice si felul in care discursurile politice nu sunt altceva decat exercitii de manipulare mintala a audientei, oamenii obisnuiti pot crede ca exista ceva adevar intr-o asemenea acuzatie. La urma urmei, cum spune intelepciunea populara: “nu exista fum fara foc”.
Dan AlexeEvident insa ca in politica lucrurile nu functioneaza asa si ca discursul politic este in buna parte un amestec de fumuri fara niciun foc in spate. La nivelul cel mai primar al politicii grosolane, este “extremist” cel care nu e de acord cu noi. Si inca, trebuie sa vedem in ce masura acuzatia se aplica realitatii politice, pentru ca in politica nu este intotdeauna exact ca extremele se ating. Pentru a da un singur exemplu, in spectrul politic european extrema dreapta si extrema stanga se ating numai in masura in care ambele sunt anti-americane si – fortand putin lucrurile - anti-capitaliste. In practica toate celelalte chestiuni politice, economice si sociale extrema dreapta si extrema stanga se opun radical una alteia.
“Extremist” nu inseamna asadar nimic in sine si trebuie vazut mai intai despre ce fel de extremism vorbim. Niste politicieni moldoveni de inclinatie liberala au fost numiti de un politician moldovean de tendinta comunista: “fascisti”. Acuzatia este absurda in masura in care fascismul e o ideologie care prin definitie se opune liberalismului. Fascismul se bazeaza pe corporatism, pe ideea ca natiunea este o comunitate organica, bazata pe sange si pe identitatea comuna. Fascismul respinge ideea de individ si de identitate individuala pe care se bazeaza liberalismul. Prin aceasta maniera de a pune identitatea de grup deasupra identitatii individuale, fascismul se aseamana foarte mult cu comunismul. Fascismul si comunismul pot asadar fi numite “extremisme”, punand comunitatea imaginara desupra individului, cu toate dezastrele care decurg de aici, insa in actuala confuzie a valorilor prin care trece politica moldoveneasca, politicienii se pot inca juca cu etichetele asa cum le-o impune oportunitatea momentului... ceea ce poate fi botezat, de altfel, un extremism retoric.
-------------
Liliana BarbăroșieExperţii sunt de părere că în Republica Moldova, extremismul politic există doar în acuzaţii. Cînd ajungem însă în viaţa reală, ne dăm bine seama că putem găsi politieni cu viziuni radicale, însă nicidecum nu vom descoperi extremişti în adevăratul sens al cuvîntului, este de părere politologul Vitali Andrievski. Care este diferenţa?
Vitali Andrievski: „O vreme, Iurii Roşca, preşedintele PPCD, era numit extremist de oponenţii politici. Dar Roşca foarte rar ieşea din cîmpul legal. Da, deseori manifestaţiile lui erau neautorizate. Dar el nu trecea neciodată limita legalului. Cît priveşte liberalii Dorin Chirtoacă sau Mihai Ghimpu, ei pot fi consideraţi politicieni marginali, dar să-i numeşti extremişti politici, ar însemna să le lipeşti etichete ireale. Prin asta, am inventa ţinte false şi ne-ar putea scăpa un pericol autentic venit cu totul din altă parte.”
Aluzie la incidentul din 14 octombrie 2009, cînd o grenadă a explodat în mulţime în timpul unui concert public în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la întîmplarea legată de devastarea unui candelabru la o sărbătoare evreiască în centrul Chişinăpului, sau la evenimentele din 7 aprilie a aceluiaşi an, neilucidate pînă la capăt de autorităţi, cînd, crede politologul, au putut fi observate manifestări ale unor energii extremiste.
Revenind la politicieni, tot atît de radical în declaraţii ca Ghimpu sau Chirtoacă, dar din partea opusă a eşichierului politic, poate fi considerat şi comunistul Vladimir Voronin, mai spune Vitali Andrievski: „La noi în general, cu foarte puţine excepţii, toţi politicienii sunt foarte radicali. Ei mereu caută duşmani, luptă cu ei. Dar asta încă nu este extremism politic. Ei pot spune lucruri care nu ne plac. Dar este dreptul lor. Atîta timp cît nu încalcă legea. Mulţi însă cînd nu le place oponentul, îi lipeşte în frunte o etichetă. Dacă vrem însă în Europa, trebuie să ne învăţăm să nu aruncăm acuzaţii nefondate. În caz contrar, ne transformăm noi înşine în extremişti.”
Dar fac oare oamenii obişnuiţi diferenţa între extremismul adevărat şi cel retoric? Am căutat răspuns la această întrebare pe străzile Chişinăului:
Voce1: „E cert că politica la noi e polarizată, dar extreme nu există. N-am văzut să se ajungă la lovituri, înjurături, sau ca politicienii să umble cu arme. Pentru mine asta e extremism.”
Voce2: „Nu, nu cred că avem extremism politic. Sunt politicieni care încearcă să se poziţioneze pe extremă stînga sau extremă dreapta. Dar în esenţă, toţi sunt la fel, chiar dacă merg sub steaguri diferite. Acuzaţiile astea nu sunt altceva decît PR. Nici nu cred că se va ajunge vreodată la extremism politic. Ceea ce s-a întîmplat la 7 aprilie a fost un accident degenerat din cauza inactivităţii autorităţilor. Nu cred că ne paşte vreun pericol în acest sens – oamenii la noi sunt diferiţi – toleranţi şi blînzi.”
Voce3: „Extremism în variantă pură nu cred că există. Cînd se acuză unii pe alţii, nu-şi controlează vocabularul şi cred că trebuie să mai consulte Dex-ul.”
“Extremist” nu inseamna asadar nimic in sine si trebuie vazut mai intai despre ce fel de extremism vorbim. Niste politicieni moldoveni de inclinatie liberala au fost numiti de un politician moldovean de tendinta comunista: “fascisti”. Acuzatia este absurda in masura in care fascismul e o ideologie care prin definitie se opune liberalismului. Fascismul se bazeaza pe corporatism, pe ideea ca natiunea este o comunitate organica, bazata pe sange si pe identitatea comuna. Fascismul respinge ideea de individ si de identitate individuala pe care se bazeaza liberalismul. Prin aceasta maniera de a pune identitatea de grup deasupra identitatii individuale, fascismul se aseamana foarte mult cu comunismul. Fascismul si comunismul pot asadar fi numite “extremisme”, punand comunitatea imaginara desupra individului, cu toate dezastrele care decurg de aici, insa in actuala confuzie a valorilor prin care trece politica moldoveneasca, politicienii se pot inca juca cu etichetele asa cum le-o impune oportunitatea momentului... ceea ce poate fi botezat, de altfel, un extremism retoric.
-------------
Vitali Andrievski: „O vreme, Iurii Roşca, preşedintele PPCD, era numit extremist de oponenţii politici. Dar Roşca foarte rar ieşea din cîmpul legal. Da, deseori manifestaţiile lui erau neautorizate. Dar el nu trecea neciodată limita legalului. Cît priveşte liberalii Dorin Chirtoacă sau Mihai Ghimpu, ei pot fi consideraţi politicieni marginali, dar să-i numeşti extremişti politici, ar însemna să le lipeşti etichete ireale. Prin asta, am inventa ţinte false şi ne-ar putea scăpa un pericol autentic venit cu totul din altă parte.”
Aluzie la incidentul din 14 octombrie 2009, cînd o grenadă a explodat în mulţime în timpul unui concert public în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la întîmplarea legată de devastarea unui candelabru la o sărbătoare evreiască în centrul Chişinăpului, sau la evenimentele din 7 aprilie a aceluiaşi an, neilucidate pînă la capăt de autorităţi, cînd, crede politologul, au putut fi observate manifestări ale unor energii extremiste.
Revenind la politicieni, tot atît de radical în declaraţii ca Ghimpu sau Chirtoacă, dar din partea opusă a eşichierului politic, poate fi considerat şi comunistul Vladimir Voronin, mai spune Vitali Andrievski: „La noi în general, cu foarte puţine excepţii, toţi politicienii sunt foarte radicali. Ei mereu caută duşmani, luptă cu ei. Dar asta încă nu este extremism politic. Ei pot spune lucruri care nu ne plac. Dar este dreptul lor. Atîta timp cît nu încalcă legea. Mulţi însă cînd nu le place oponentul, îi lipeşte în frunte o etichetă. Dacă vrem însă în Europa, trebuie să ne învăţăm să nu aruncăm acuzaţii nefondate. În caz contrar, ne transformăm noi înşine în extremişti.”
Dar fac oare oamenii obişnuiţi diferenţa între extremismul adevărat şi cel retoric? Am căutat răspuns la această întrebare pe străzile Chişinăului:
Voce1: „E cert că politica la noi e polarizată, dar extreme nu există. N-am văzut să se ajungă la lovituri, înjurături, sau ca politicienii să umble cu arme. Pentru mine asta e extremism.”
Voce2: „Nu, nu cred că avem extremism politic. Sunt politicieni care încearcă să se poziţioneze pe extremă stînga sau extremă dreapta. Dar în esenţă, toţi sunt la fel, chiar dacă merg sub steaguri diferite. Acuzaţiile astea nu sunt altceva decît PR. Nici nu cred că se va ajunge vreodată la extremism politic. Ceea ce s-a întîmplat la 7 aprilie a fost un accident degenerat din cauza inactivităţii autorităţilor. Nu cred că ne paşte vreun pericol în acest sens – oamenii la noi sunt diferiţi – toleranţi şi blînzi.”
Voce3: „Extremism în variantă pură nu cred că există. Cînd se acuză unii pe alţii, nu-şi controlează vocabularul şi cred că trebuie să mai consulte Dex-ul.”
