Rusia pare să pregătească Republicii Moldova o mică „profilaxie” geopolitică. Anexarea teritoriilor secesioniste georgiene, Abhazia şi Osetia de Sud, şi, mai recent, alegerea la Kiev a unui preşedinte pro-rus (devotat Rusiei nu doar în vorbe ci şi în fapte, în pofida unor speranţe occidentale şi ale vecinilor apropiaţi) a pus o teribilă presiune asupra Republicii Moldova.
Deşi are destule necazuri interne şi complexe nevindecate faţă de Europa, Ucraina s-a apucat, voiniceşte, să rezolve problemele altora, asociindu-se proiectelor de dominaţie rusească. Declaraţia comună a celor doi preşedinţi, Medvedev şi Ianukovici, proclamă Moldova și regiunea transnistreană drept „o singură țară, cu armată și zonă economică unică”, şi susţine ca acceptabilă doar „soluţia paşnică” de rezolvare a diferendului, de parcă cineva, la Chişinău, s-ar fi gândit la război. Subtextul acestei afirmaţii este limpede: trupele ruseşti vor rămâne în Moldova, deşi un conflict armat n-are cum să izbucnească numai dacă cineva, de la Moscova sau de la Tiraspol, ar avea chef de un „galop de sănătate” pe malurile Nistrului cu Kalaşnikovul atârnat de gât.
Moldovei i se „coace”, din câte se pare, un nou plan Kozak, cu exact aceleaşi obiective: „legarea” moldovenilor de „glia” rusească şi înmormântarea visului european. Cei doi preşedinţi invocă în declaraţia lor drept condiţie obligatorie neutralitatea constituţională a Moldovei, de parcă nu cetăţenii moldoveni ar decide în această privinţă, ci ei, Medvedev şi Ianukovici. Nu se poate spune că Rusia şi Ucraina ar lua prea mult în considerare suveranitatea Moldovei. Declaraţia de la Kiev nu a fost consultată, în prealabil, cu autorităţile Republicii Moldova. S-ar putea să nu fi fost întrebat nici măcar Marian Lupu, care şi-a îndesit vizitele la Moscova în ultimul timp, dar fără efecte vizibile asupra relaţiilor bilaterale, moldo-ruseşti. Formatul 5 + 2 este invocat strict formal în textul Declaraţiei, pentru a nu da senzaţia unor manevre unilaterale ale celor doi, deşi chiar despre asta este vorba.
Momentul lansării „pactului” ruso-ucrainean a fost bine ales. Moldova se află în criză constituţională, iminenţa alegerilor anticipate oferă adversarilor actualei puteri şansă să speculeze chestiunea transnistreană şi relaţia cu Rusia. S-a trezit subit şi Gazpromul să ceară societăţii Moldova-Gaz plata unor datorii de sute de milioane dolari, sumă din care Chişinăului îi revin doar 15 %, restul constituind factura regiunii separatiste. S-a scontat de asemenea pe o slabă reacţie a Uniunii Europene în contextul crizei financiare. Şantajul ruso-ucrainean va pune la încercare coeziunea Alianţei, va alimenta ispita unor înţelegeri separate, însă jocul pe cont propriu nu va întări, ci va slăbi componentele coaliţiei.
Ca reacţie oficială, pentru Republica Moldova „pragmatismul” cedărilor şi al adevărurilor spuse timid, cu jumătate de gură, este complet neproductiv, pentru că aşa rişti să nu te audă nimeni. E nevoie de o nouă ofensivă diplomatică în ţările Uniunii Europene şi pe lângă Statele Unite. Nu se va alege nimic din ambiţioasele programe de europenizare a Moldovei, bazate pe finanţe şi rigori occidentale, dacă în urma presiunilor ruseşti la Chişinău se va instaura o guvernare obedientă Moscovei, aşa cum s-a întâmplat la Kiev.
E nevoie în egală măsură şi de solidaritatea cetăţenilor. Preşedinţii ruşi şi ucrainean au făcut referire în declaraţia lor la documentul din 18 martie 2009 de la Moscova, semnat de Voronin şi Smirnov, care suspendă, practic, procesul de retragere a forţelor militare ruseşti din Moldova în contextul reglementării politice. Comuniştii vor găsi oricând argumente să accepte orice pretenţie a ruşilor, de dragul puterii. Actuala coaliţie trebuie să demonstreze că nu poate guverna decât în numele adevărului. Şi atunci va fi susţinută de moldoveni.
