Festivalul Zilele Literaturii Române la Chișinău care a început pe 19 mai și astăzi s-a încheiat, a stat sub semnul dezbaterilor de idei. Una dintre întrebările care a inflamat spiritele și a făcut să crească temperatura festivalului a fost dacă a existat sau nu în anii șaizeci ai secolului trecut autonomia esteticului în literatura moldovenească. Unii dintre spadasinii postmodernismului chișinăuean au susținut tranșant că nici vorbă nu poate fi despre așa ceva. Iar alții au fost și mai categorici, afirmînd că nu există nici un poem, povestire sau roman moldovenesc de pînă la 1992 cărora să nu le poți dibăci nici un fel de chichițe și momițe ideologice. Totuși, această părere nu a devenit unanimă, întrucît alți scriitori au amintit asistenței că cele mai rezistente romane din punct de vedere estetic au fost scrise anume în anii șaizeci ai secolului trecut, în plină Uniune Sovietică, sfidînd mîlul cenzurii și supraviețuind asprimii și cinismului timpului.
O altă interogație care i-a aruncat pe scriitori în tranșee a fost dacă scriitorii din stînga și din dreapta Prutului au produs marea carte, în care să încapă istoria contorsionată și spiritul acestor teritorii. Și în această privință, părerile au fost împărțite, ca și în ceea ce privește șansele scriitorilor moldoveni de-a fi luați în seamă de Nicolae Manolescu și de patriciatul literar românesc sau de-a fi traduși în străinătate și de-a le lua ochii cititorilor sau cronicarilor occidentali.
Anume faptul că nu a existat un numitor comun al opiniilor exprimate, a făcut ca festivalul să aibă un aer european, iar dezbaterile să fie așteptate nu numai de scriitori pentru a-și verifica vînjul ideilor literare, ci și de un public foarte larg, interesat să vadă și ce se mai întîmplă în literatura română dincolo de paginile manualelor școlare sau uinversitare în care puțini scriitori contemporani au putut încăpea.
Totuși a existat o opinie împărtășită de toți participanții la festival că există o singură literatură română și că unitatea literaturii de pe ambele maluri ale Prutului, este un lucru de la care ar trebui să pornească toți cercetătorii literari contemporani. Această idee a spulberat suspiciunile de pînă a începe manifestarea că festivalul ar trage o graniță între literatura română din Republica Moldova și cea din România.
O altă interogație care i-a aruncat pe scriitori în tranșee a fost dacă scriitorii din stînga și din dreapta Prutului au produs marea carte, în care să încapă istoria contorsionată și spiritul acestor teritorii. Și în această privință, părerile au fost împărțite, ca și în ceea ce privește șansele scriitorilor moldoveni de-a fi luați în seamă de Nicolae Manolescu și de patriciatul literar românesc sau de-a fi traduși în străinătate și de-a le lua ochii cititorilor sau cronicarilor occidentali.
Anume faptul că nu a existat un numitor comun al opiniilor exprimate, a făcut ca festivalul să aibă un aer european, iar dezbaterile să fie așteptate nu numai de scriitori pentru a-și verifica vînjul ideilor literare, ci și de un public foarte larg, interesat să vadă și ce se mai întîmplă în literatura română dincolo de paginile manualelor școlare sau uinversitare în care puțini scriitori contemporani au putut încăpea.
Totuși a existat o opinie împărtășită de toți participanții la festival că există o singură literatură română și că unitatea literaturii de pe ambele maluri ale Prutului, este un lucru de la care ar trebui să pornească toți cercetătorii literari contemporani. Această idee a spulberat suspiciunile de pînă a începe manifestarea că festivalul ar trage o graniță între literatura română din Republica Moldova și cea din România.
