Conferinţa „Democraţie după totalitarism - lecţii învăţate după 20 de ani”, organizată la Chişinău de Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova în zilele de 23-26 mai curent, a premers aşteptata prezentare a Raportului Comisiei Cojocaru, de analiză şi evaluare a regimului comunist totalitar din Republica Moldova. Momentul a fost bine ales şi s-a dorit un gir acordat acestui important demers ştiinţific şi politico-moral din partea unor specialişti recunoscuţi, proveniţi din ţări în care adevărul despre regimurile comuniste a fost de mult rostit cu voce tare la nivel oficial.
Republica Moldova are un specific nefast: aici comunismului i se face nu „autopsie”, ci „vivisecţie” – vorba lui Vladimir Tismăneanu (unul dintre invitaţii de marcă ai reuniunii) –, comunismul este, încă, un fenomen viu, prezent nu doar în proaspăt desferecatele arhive ale partidului şi ale Serviciului de Informaţii şi Securitate, ci o realitate exprimată agresiv de PCRM chiar în cea de a doua zi a Conferinţei, când un grup de militanţi ai acestei formaţiuni, utilizând o scenografie penibilă şi grotescă, au manifestat împotriva condamnării regimului comunist, acuzând de „fascism” (sic!) forul internaţional al istoricilor, pe care încercau să-l bruieze. Ceea ce înseamnă că partidul lui Voronin vede în activitatea Comisiei Cojocaru un pericol pentru intenţiile sale de a reveni la putere.
Condamnarea comunismului nu se poate limita la o Declaraţie a şefului statului, rostită în parlament. Pentru a fi eficient, raportul Comisiei Cojocaru ar trebui să genereze un set de consecinţe juridice. În primul rând, adoptarea legii accesului la dosarele fostului KGB şi a legii Lustraţiei, care să interzică foştilor demnitari sovietici şi informatori ai Securităţii să ocupe funcţii publice, aşa cum s-a procedat în majoritatea statelor din Europa Centrală, azi membre NATO şi ai Uniunii Europene. Nu poţi încredinţa destinele ţării unor conducători şantajabili şi timoraţi, care pot „defecta”, pot trăda în situaţii complicate, de mare responsabilitate.
La fel de importante sunt aspectele educaţionale. Pentru ca regimul comunist să fie definitiv îngropat, oamenii trebuie să ştie adevărul întreg despre deceniile de ocupaţie sovietică. Sperăm ca raportul Comisiei Cojocaru să fie pe larg dezbătut în mass-media, în special la Televiziunea publică, a cărei nouă administraţie va avea prilejul să-şi demonstreze ataşamentul faţă de adevăr. E nevoie, aşa cum s-a menţionat şi la Conferinţă, de deschiderea completă a arhivelor, de trecerea lor sub control civil. Se impune înfiinţarea unui Institut Naţional al Memoriei, după modelul consacrat în alte state foste comuniste, care să asigure continuitatea studiilor efectuate de Comisia Cojocaru.
Se ştie foarte bine că PCRM îşi extrage susţinerea electorală din teama de schimbare a multor moldoveni, din neîncrederea în democraţie, din sărăcie, din ignoranţa cetăţenilor cu privire la beneficiile statului de drept, întrucât, din păcate, statul de drept s-a manifestat prea puţin în Republica Moldova. Nu e uşor să demontezi prejudecata legată de pretinsa protecţie socială de pe timpul URSS. De aceea, în mod cert, nu doar măsurile cu caracter politic, cât mai ales dezvoltarea economică a Moldovei, creşterea calităţii vieţii şi succesul reformelor democratice vor înlătura factorii care alimentează opţiunea pro-comunistă între Prut şi Nistru.
Întrebarea neliniştitoare pe care ne-o punem este dacă actuala coaliţie pro-europeană de la Chişinău va fi capabilă să gestioneze, deopotrivă cu înţelepciune şi tărie de caracter, criza politică şi constituţională care blochează, momentan, relansarea Moldovei.
Republica Moldova are un specific nefast: aici comunismului i se face nu „autopsie”, ci „vivisecţie” – vorba lui Vladimir Tismăneanu (unul dintre invitaţii de marcă ai reuniunii) –, comunismul este, încă, un fenomen viu, prezent nu doar în proaspăt desferecatele arhive ale partidului şi ale Serviciului de Informaţii şi Securitate, ci o realitate exprimată agresiv de PCRM chiar în cea de a doua zi a Conferinţei, când un grup de militanţi ai acestei formaţiuni, utilizând o scenografie penibilă şi grotescă, au manifestat împotriva condamnării regimului comunist, acuzând de „fascism” (sic!) forul internaţional al istoricilor, pe care încercau să-l bruieze. Ceea ce înseamnă că partidul lui Voronin vede în activitatea Comisiei Cojocaru un pericol pentru intenţiile sale de a reveni la putere.
Condamnarea comunismului nu se poate limita la o Declaraţie a şefului statului, rostită în parlament. Pentru a fi eficient, raportul Comisiei Cojocaru ar trebui să genereze un set de consecinţe juridice. În primul rând, adoptarea legii accesului la dosarele fostului KGB şi a legii Lustraţiei, care să interzică foştilor demnitari sovietici şi informatori ai Securităţii să ocupe funcţii publice, aşa cum s-a procedat în majoritatea statelor din Europa Centrală, azi membre NATO şi ai Uniunii Europene. Nu poţi încredinţa destinele ţării unor conducători şantajabili şi timoraţi, care pot „defecta”, pot trăda în situaţii complicate, de mare responsabilitate.
La fel de importante sunt aspectele educaţionale. Pentru ca regimul comunist să fie definitiv îngropat, oamenii trebuie să ştie adevărul întreg despre deceniile de ocupaţie sovietică. Sperăm ca raportul Comisiei Cojocaru să fie pe larg dezbătut în mass-media, în special la Televiziunea publică, a cărei nouă administraţie va avea prilejul să-şi demonstreze ataşamentul faţă de adevăr. E nevoie, aşa cum s-a menţionat şi la Conferinţă, de deschiderea completă a arhivelor, de trecerea lor sub control civil. Se impune înfiinţarea unui Institut Naţional al Memoriei, după modelul consacrat în alte state foste comuniste, care să asigure continuitatea studiilor efectuate de Comisia Cojocaru.
Se ştie foarte bine că PCRM îşi extrage susţinerea electorală din teama de schimbare a multor moldoveni, din neîncrederea în democraţie, din sărăcie, din ignoranţa cetăţenilor cu privire la beneficiile statului de drept, întrucât, din păcate, statul de drept s-a manifestat prea puţin în Republica Moldova. Nu e uşor să demontezi prejudecata legată de pretinsa protecţie socială de pe timpul URSS. De aceea, în mod cert, nu doar măsurile cu caracter politic, cât mai ales dezvoltarea economică a Moldovei, creşterea calităţii vieţii şi succesul reformelor democratice vor înlătura factorii care alimentează opţiunea pro-comunistă între Prut şi Nistru.
Întrebarea neliniştitoare pe care ne-o punem este dacă actuala coaliţie pro-europeană de la Chişinău va fi capabilă să gestioneze, deopotrivă cu înţelepciune şi tărie de caracter, criza politică şi constituţională care blochează, momentan, relansarea Moldovei.
