Sociologii si teoreticienii culturii ar trebui sa se ocupe mai indeaproape de fenomenul Eurovision. Nu dintr-un punct de vedere estetic, desigur, aici cel putin lucrurile fiind clare. Nici macar organizatorii insisi nu au emis vreodata pretentia ca ar fi vorba de un eveniment in care parametrii culturali intra in discutie. La urma urmei, pana si termenul de kitsch este aici inapropriat.
Kitsch-ul, prostul gust afisat si asumat, este calificat drept prost gust in opozitie cu ceva care s-ar considera a fi bunul gust. Aici insa, in acest show, care in 50 de ani a devenit planetar, s-a ajuns la o asemenea nivelare si uniformizare, incat niciun criteriu estetic nu-si mai are rostul, sau mai bine zis n-ar trebui luat in serios. Nu se poate spune ca Eurovision e kitsch, pentru ca e ca si cum am spune ca betonul e kitsch. Sau un dulap Ikea.
In realitate, Eurovision trebuie comparat mai degraba cu o competitie sportiva trucata, decat cu un concurs muzical. Modul in care voturile le sunt acordate participantilor n-are nimic de-a face cu muzica, cu armonia, cu creativitatea, sau cu structura melodica a pieselor. Apoi, Eurovision e urmarit cu pasiune de sute de milioane de oameni, pe toata planeta, inclusiv in tari care nu participa la eveniment: Japonia, Turcia, sau tarile arabe.
Ceea ce-i fascineaza pe acestia este caracterul ritualic al evenimentului, felul in care el e asociat cu stilul estetic clasic, festiv, al televiziunii traditionale: paietele, luminile schimbatoare si discursurile solemne si emotionate. In culturile traditionale, cum ar fi in lumea musulmana, televiziunea functioneaza inca in acest mod. Se promoveaza astfel o muzica (daca o putem numi asa) mondializanta, in care se evita elementele nationale si in virtutea caruia s-a ajuns la fasonarea unui gen care a putut fi numit, provizoriu, „neo-Abba”.
Acestei ceremonii a kitschului i se pot insa gasi si mari virtuti, si pot fi prezentate argumente serioase in favoarea Eurovisionului. Intr-o cultura in deriva, kitsch-ul poate fi un element salvator. E drept, in Afganistan, dupa caderea Talibanilor, s-au auzit voci, printre reprezentantii organizatiilor umanitare occidentale care deplangeau faptul ca afganii, de indata ce au fost eliberati, s-au repezit sa-si cumpere tot ce era mai kitsch, ca au ajuns sa poarte tricouri cu ranjetul lui Shrek, si ca in bazarul din Kabul difuzoarele transmit Céline Dion, Shakira si Kylie Minogue. Se poate insa sustine si contrariul, si anume ca afganii sunt pe cale de a se salva prin kitsch. Kitsch-ul, cu mesajele sale siropoase si umaniste, ii imbuneaza pe oamenii prinsi intr-un angrenaj nesfarsit al violentei, cum sunt afganii.
Cineva care urmareste captivat si induiosat Eurovision nu se va mai arunca in aer, cu o centura de bombe, in bazarul in care se asculta Kylie Minogue. De aici pana la a promova kitsch-ul ca remediu impotriva fanatismului religios si a violentei sectare nu e decat un pas. Dar, hm, acel pas nu trebuie facut. Pentru comentatorul cultural, Eurovision si tot kitsch-ul colectiv care il inconjoara trebuie sa ramana exact asta: o ocazie de a emite niste paradoxuri glumete si de a inlocui printr-un hohot de ras vaicareala celor care se plang indignati de amurgul marii culturi.
