Nu ştiu cum e să trăieşti într-o clepsidră; or, protagonistul romanului Femeia nisipurilor, de Kobo Abe, Univers, 2007, cam aşa trebuie să se fi simţit, din clipa în care este coborât în casa de pe fundul gropii cu nisip şi până la revelaţia din finalul cărţii: „Se afla în groapă, dar se simţea deja în afara ei.” Între aceste două aflări (în treabă), prima de nevoie şi cea de a doua consimţită, Niki Junpei, acest Sisif al lumii moderne, învaţă pe propria piele cum e în realitate cu „Omul are datoria să-şi pună în valoare propria capacitate” – plecat într-o zonă nisipoasă la prins de insecte încă neomologate, iată-l la rându-i luat ostatic, şi asta deoarece „nisipul îl atrage pe omul zilelor noastre cu o forţă miraculoasă.”
Trama romanului, aproape liniară – un colecţionar de insecte găzduit peste noapte în casa unei femei singure de pe fundul gropii cu nisip este silit să rămână, împotriva voinţei lui, în acest sătuc ameninţat de dune, contându-se de la bun început pe braţele lui de muncă – se răsuceşte în spirală, la început centrifugă, atunci când Niki Junpei îşi pregăteşte marea evadare, ratată în cele din urmă („Cu frânghia petrecută sub braţe, îl coborâră din nou în groapă, ca pe un balot. Nimeni nu scotea o vorbă, de parcă asistau la o ceremonie de înmormântare”), apoi centripetă, când face o descoperire ce-i permite să reducă dependenţa de aprovizionare din partea sătenilor („Împreună cu apa, din nisip s-a scos şi pe sine, poate altă făptură”).
Şi astfel, de unde începea ca un roman kafkian, finalul cărţii e mai degrabă unul deschis, mai ceva ca în Faust-II: „Nu exista nici un motiv să-şi grăbească fuga. În biletul dus-întors pe care îl avea acum în mână, la rubrica completată de posesor, nu era menţionată nici destinaţia, nici locul de întoarcere. Apoi, simţea o dorinţă chinuitoare să vorbească cuiva despre captatorul de apă (...) Cât despre evadare, la aceasta poate cugeta în ziua de mai apoi”.
Deosebit de captivantă, Femeia nisipurilor – n-aş mai lăsa-o din mâini!
