Două şiruri de fapte au acaparat în ultima săptămână prim-planul atenţiei publice din Moldova, situându-se, axiologic, la poluri opuse. Mai întâi, comemorarea victimelor primului val de deportări staliniste, din 12-13 iunie 1941. În ultimii 20 de ani subiectul deportărilor staliniste a interesat mai mult Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, anumite ONG-uri, istorici independenţi sau scriitori care au publicat volume de mărturii asupra acelor represiuni. De data aceasta, pentru prima dată, comemorarea a fost marcată la nivel oficial, cu participarea autorităţilor statului, printr-o manifestare publică în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, duminică, 13 iunie. Evenimentul indică o certă schimbare de paradigmă politică. Mai ales că actuala comemorare a deportărilor a avut loc în contextul mai larg al condamnării comunismului, impulsionat de activitatea Comisiei Cojocaru.
În legătură cu manifestaţia de comemorare a deportărilor, o impresie negativă, ca o dâră ruşinoasă, a lăsat reacţia opoziţiei comuniste, care a acuzat Alianţa că a organizat o manifestaţie propagandistică, cu iz electoral, împotriva PCRM. Asta în timp ce pe durata guvernării de 8 ani a partidului lui Voronin, autorităţile i-au ignorat pe foştii deportaţi, de parcă aceştia nici n-ar fi existat. De unde se vede obtuzitatea, lipsa de scrupule a jocului politic moldovenesc. Or, pentru a constitui o pace socială, atât de mult invocată, ar trebui ca toată lumea în Moldova să cadă de acord asupra unor valori fundamentale, asupra unei viziuni în ce priveşte trecutul, care să nu-l transforme în obiect de polemici indecente şi partizane.
Aşa cum, de altfel, au ajuns între timp sentimentele religioase în Republica Moldova. Celălalt fenomen, de care aminteam la începutul prezentului comentariu, este agresiva acţiune de autopromovare a grupului condus de Valeriu Pasat. Deşi încă nu dispun de un partid cu titlu, autorii iniţiativei de predare obligatorie a „bazelor ortodoxiei” în şcoală au împânzit de câteva zile cu panouri uriaşe intersecţiile din Chişinău. În panourile cu pricina apar Mitropolitul Vladimir şi Valeriu Pasat, arborând prea-cucernicul îndemn: „Semnează pentru ţara ta ortodoxă!”. Nu ştim ce soartă va avea această iniţiativă, după ce Curtea de Apel Chişinău a declarat ilegală decizia CEC-ului de a autoriza strângerea semnăturilor pentru referendumul religios, dar se vede limpede că Biserica patronată de Moscova şi-a trădat misiunea apostolică, de asistenţă spirituală şi socială a propriilor enoriaşi şi, lăsând deoparte ipocrizia, a ales să se implice făţiş de partea unei grupări politice, militând de fapt împotriva orientării democratice, pro-occidentale a Moldovei. Biserica Ortodoxă afiliată Patriarhiei Ruse nu a avut nimic de spus la adresa politicilor comuniste din perioada 2001-2009, a profitat din plin de privilegiile ce i-au fost oferite sub regimul Voronin, servindu-i în schimb un suport de legitimare – şi ispita de a „cocheta” cu Biserica i-a vizitat şi pe actualii guvernanţi. La fel, Mitropolia Moldovei şi a Chişinăului nu a schiţat nici un gest de protest atunci când tinerii erau bătuţi şi torturaţi în comisariatele de poliţie imediat după evenimentele din 7 aprilie.
Aşadar, avem două fenomene contradictorii: pe de o parte, o salutară implicare a statului în acţiunea de recuperare a memoriei istorice şi de restabilire a justiţiei pentru victimele ocupaţiei sovietice din Basarabia şi, pe altă parte, o agresivă campanie PR a unui grup de oameni ce urmăresc să atragă Biserica Ortodoxă majoritară pe o pantă primejdioasă, să o împingă într-o zonă în care nu mai e vorba nici de credinţa în Dumnezeu, nici de respectarea normelor constituţionale, ci de perpetuarea dominaţiei ruseşti în Republica Moldova sub potcapul clericilor pravoslavnici. Sperăm ca societatea moldoveană să aibă luciditatea de a discerne cum se cuvine între cele două tendinţe.
