Abordez astăzi un subiect de care m-am ocupat şi altădată. Ne aflăm, în universităţile româneşti, pe ultimii metri înaintea susţinerii examenului de licenţă. Nu este deloc exagerat să vorbim, în legătură cu acest subiect, de un adevărar dezastru. Catastrofalul sistem Bologna îşi arată acum consecinţele nefaste. Cei numai trei ani de studii oferă studenţilor doar o pospăială de pregătire specializată.
Situaţia este şi mai gravă la facultăţile de litere, unde funcţionează dubla specializare, franceza-engleza de exemplu. Studenţii nu reuşesc să stăpînească niciuna dintre cele două limbi, iar cunoştinţele lor în literatură şi lingvistică sînt cu totul precare. În plus, nu ştiu care sînt regulile elementare ale redactării unui referat sau al unei lucrări de licenţă. Nu citesc nici bibliografia critică, nici măcar operele autorilor studiaţi.
Aşa se face că lucrările lor de licenţă stau sub semnul penibilului. Ca profesor, vorbesc în cunoştinţă de cauză. Vorbesc din vreme cu studenţii ale căror lucrări le conduc, le recomand să meargă la texte, să încerce o lectură personală, coerentă, să se exprime cu cuvintele lor, să citeze cu onestitate sursele. Sfaturi, vai, inutile. Dacă se străduie totuşi să formuleze frazele cu vorbele lor, greşelile de limbă sunt puzderie.
Ai, apoi, impresia că nu au consultat în viaţa lor o monografie sau un studiu critic. Habar nu au ce înseamnă referinţe, note de subsol. În fapt, în marea lor majoritate, lucrările sunt nişte colaje, cu pagini, capitole întregi copiate de pe Internet cel mai adesea, ori din cărţi de critică, fără să se indice sursele. Internetul e soluţia cea mai la îndemînă, şi vedem astfel cum un instrument de lucru ce ar fi putut deveni un mijloc util de informaţie s-a transformat într-un suport de unde fiecare ia ce vrea, într-o totală impunitate şi cu o dezarmantă candoare.
Sigur, din fericire, există şi excepţii.
Din masa amorfă se disting cîteva voci, în contrast cu cei care vegetează într-o placiditate descurajantă. Ei, cei puţini, te mai reconfortează, îţi dau senzaţia că eforturile tale n-au fost zadarnice, că sînt şanse pentru constituirea unei elite intelectuale. În rest, avem de-a face cu ceea ce numim, fără echivoc, plagiat. Adică furt. Însuşirea bunurilor altuia. Şi cum să nu te întrebi dacă acest fenomen nu este simptomul unei mentalităţi înrădăcinate în societatea românească de astăzi. O mentalitate care induce ideea că, furînd, poţi reuşi în viaţă.
