După discuţiile cu premierul Serbiei Mirco Ţetcovic, ministrul german de externe a fost cât se poate de clar şi categoric: „În opinia noastră, o ţară poate deveni membră a Uniunii Europene numai dacă este dispusă la cooperare şi deschisă să rezolve problemele cu vecinii prin cooperare”.
Mai târziu, în cadrul unei întâlniri cu studenţi care au studiat şi în Germania, Westerwelle a îndemnat Serbia să accepte realitatea independentei Kosovo. Şi a atras atenţie că pentru orice ţară cu ambiţii europene, prima adresă unde să încerce rezolvarea unor probleme diplomatice este Bruxelles, nu New York.
Ministrul de externe german a reamintit că Uniunea europeană s-a oferit deja să medieze negocieri directe între Kosovo şi Belgrad privind statutul regiunii. Kosovo şi-a proclamat unilateral independenţa în 2008, iar declaraţia a fost de atunci recunoscută de 69 de ţări între care Statele Unite, Germania şi majoritatea celorlalte ţări din Uniunea europeană. Nu şi România.
Problema este că rezoluţia ONU, în baza căreia regiunea Kosovo fusese trecută sub administraţie internaţională după bombardamentele NATO, nu se referă şi la statutul final al Kosvo.
În septembrie, în Adunarea generală ONU va avea loc o nouă bătălie a rezoluţiilor: una înaintată de guvernul kosovar care se bazează şi pe verdictul din vară al Curţii internaţionale de justiţie. Aceasta a decis că declaraţia de independenţă nu încalcă legislaţia internaţională.
Belgradul a înaintat şi el o rezoluţie, în care cere dezbateri în cadrul ONU privind toate problemele legate de Kosovo (subînţeles şi cea privind independenţa regiunii).
Ministrul de externe german a încercat în cursul discuţiilor de la Belgrad să convingă partea sârbă să renunţe la această rezoluţie. Se pare fără succes; pentru moment, pentru că perspectiva accelerării negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană s-ar putea dovedi un argument irezistibil.