Cei mai multi dintre martorii - maturi - ai actului de declarare a independenţei Republicii Moldova înţeleg foarte bine de ce istoricii şi lumea politică de la Chişinău califică acest eveniment drept un adevărat act de curaj de care au dat dovada politicienii. Chiar daca la orice aniversare a independentei chit ca se aud si voci ale unor analisti cotorosi care spun ca Moldova a inregistrat de fapt ceea ce ei numesc „performanţa ruşinoasă” de a fi părăsit imperiul sovietic mult dupa Ucraina şi Belarus.
Istoricul Virgil Pîslariuc crede că succesiunea în care fostele republici sovietice s-au declarat independente contează mai puţin, iar dovada cea mai grăitoare a curajului clasei politice moldoveneşti de la acea vreme este felul cum s-a raportat ea la puciul anti-gorbaciovist de la Moscova din august 1991.
Virgil Pîslariuc: „Spre deosebire de aceeaşi Ucraina, factori politici importanţi de la noi şi-au arătat dezacordul faţă de politica puciştilor chiar în ziua începutului puciului – Hadîrcă dimineaţa, apoi seara Snegur au declarat deschis că sunt în opoziţie cu ceea ce încercau puciştii să întreprindă la Moscova.”
Iată însă cum descrie istoricul circumstanţele în care Parlamentul de atunci de la Chişinău decide să-şi proclame independenţa de metropola rusă.
Virgil Pîslariuc: „Toate structurile statului sovietic încă existau şi aici mă refer întîi de toate la aparatul represiv. Toate instituţiile de forţă se subordonau Moscovei şi dacă venea un ordin de represiune, nu cred că ar fi fost vreo şansă. Armata – aici erau cantonate trupe de şoc, devizii de aeroportate. Chiar sub Chişinău. Dacă se ajungea pe linia represiunii, vărsările de sînge nu ar fi fost evitate. Aşa cum s-a întîmplat la Tbilisi, de exemplu, în 1989. Să-i dăm Cezarului ce-i a Cezarului – din partea autorităţilor a fost un adevărat act de curaj.”
L-am întrebat şi pe Anatol Plugaru, unul dintre deputaţii din primul Parlament considerat un fel de „părinte” al independenţei, cum răspunde celor ce cred că independenţa a fost mai mult rodul unor circumstanţe geopolitice decât meritul componenţei de atunci a Parlamentului R. Moldova.
Anatol Plugaru: „Poate că ne critică cineva care umbla la grădiniţa pe atunci, dar cei mai învîrstă ştiu ce riscam noi atunci. Dacă, Doamne fereşte, puciul nu eşua, cred că putrezeam cu toţii prin puşcării. Fireşte că a existat un sentiment de frică – unii din noi au tremurat mai mult, alţii mai puţin. Dar nu am fost singuri. Pînă în seară, clădirea guvernului şi tot Chişinăul a fost încercuit de oameni – populaţia a baricadat capitala, s-au ridicat în apărarea guvernului, Parlamentului – a fost clar pentru toţi că moldovenii s-au hotărît să-şi apere libertatea.”
Voinţa populaţiei este factorul de bază, mai spune Anatol Plugaru, ce a inspirat clasa politică de atunci să meargă pe calea desprinderii de „imperiul răului”, cum l-a stigmatizat fara menajamente un important lider politic. Cu toate acestea, stratul social al nostalgicilor nu se subrezeste si asta pentru ca problemele economice cauzate de independenţa Moldovei si mai ales incertitudinea politica, spun ei, le tempereaza elanul.
