Şeherezadă în stare să te ţină cu sufletul la gură nu doar 1001 de nopţi, ci mii şi mii de pagini, Gabriel Garcia Marquez dă, în 1985 – prin Dragostea în vremea holerei, Rao, 2010 –, una dintre capodoperele genului, după ce că tocmai luase, cu trei ani în urmă, Premiul Nobel pentru Literatură.
Cum o carte mare – literalmente (însumând cca 500 de pagini) –, şi mai ales semnată de Gabriel Garcia Marquez, nu poate fi rezumată în câteva cuvinte, chit că poate sta foarte bine într-o singură replică – „Fermina, îi spuse, am aşteptat prilejul acesta mai bine de jumătate de veac, ca să-ţi pot jura din nou fidelitate eternă şi iubire de-a pururi vie” –, voi decupa câteva secvenţe, exemplare prin frumuseţea lor:
„Nu o dată, Florentino Ariza se întrebase care anume era dragostea adevărată, cea din aşternutul răvăşit şi tumultuos sau aceea din după-amiezile molcome de duminică, dar Sara Noriega l-a liniştit cu argumentul de bun-simţ că tot ce făceau ei în pielea goală era iubire. Şi adăugase: Dragoste sufletească de la mijloc în sus şi dragoste trupească de la mijloc în jos”;
sau: „Transito Ariza avea obiceiul să spună: Băiatul meu n-a fost bolnav la viaţa lui decât de holeră. Confunda, fireşte, holera cu dragostea, încă înainte de a-şi pierde memoria”.
sau: „Nenumăratele văduve din viaţa lui, începând cu văduva lui Nazaret, îl ajutaseră să descopere cât de fericite erau femeile după ce le murea bărbatul. (…) Nu vedea de ce Fermina Daza n-ar fi fost o văduvă ca toate celelalte, pregătită de viaţă să-l accepte aşa cum era, eliberată de orice sentiment imaginar de vinovăţie faţă de soţul mort, hotărâtă să descopere alături de el fericirea de a fi fericită de două ori, mai întâi cu iubirea de zi cu zi, care să preschimbe fiecare clipă a vieţii într-un miracol, apoi, cu altă iubire, numai a ei, ferită de orice contagiune graţie imunităţii morţii” (subl. mea);
Iar pe post de filigran atestându-i autenticitatea, aceasta: „Asta era viaţa. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viaţă”.
