Cainele este cel mai bun prieten al omului, suna un dicton, care insa, cu tot respectul pentru intelepciunea populara, este incomplet. Intrebarea este pentru care om e cainele cel mai bun prieten. In Romania post-comunista, de pilda - desi fenomenul este identic in toata Europa de est de dupa 1989 -, cainele a devenit un soi de semn exterior de prestigiu si statut social. Cainele-design, desigur, cainele de rasa care trebuie scos in oras, tinut la fereastra masinii, dus la restaurant si pe plaja si spalat in mare.
Zilele trecute, pe o plaja romaneasca, la Marea Neagra, am vazut un om cu multe inele si lanturi la gat plimband trei buldogi in lesa. Lesele erau intinse de eforturile celor trei buldogi isterizati de caldura care se cazneau silentios sa se repeada la oamenii intinsi pe plaja. Putin mai tarziu, l-am vazut pe acel individ cum isi scalda cainii in mare, aruncandu-le mingi de plastic, pentru joaca si antrenament, printre inotatori si copii terorizati. Unui tata care l-a apostrofat ca face asta, respectivul cetatean acoperit de muschi i-a raspuns pufnind, agasat si superior: „Hai, domnule, ca doar stii ca un caine nu musca in apa.”
Acelasi dispret pentru semenii lor l-am vazut si la altii care isi plimba cainii asasini prin parc fara lesa. Cainii se reped printre oameni, ii adulmeca intre picioare si uneori isi arata dintii. Desigur, unele asemenea bestii in libertate se apropie si de copii care se joaca, iar cand parintii copiilor fac gesturi de aparare, inconstientii stapani ai cainilor se indigneaza: „Nu mai faceti gesturi asa”, spun ei. „Cainele e bun, nu musca, dar se irita daca simte ca va e frica.”
Ar trebui analizat psiho- si socio-logic fenomenul acestei derive culturale in care cainele ajunge sa inlocuiasca relatiile umane... sau mesajul implicit: „eu pot sa-mi permit sa am un asemenea caine – voi, nu”. Sau, poate, intervine aici si spaima de dialog real. Un caine nu ne va raspunde si nu ne va critica niciodata, in vreme ce oamenii ne pot spune cateodata adevaruri deranjante.
