Către sfârşitul lunii iunie ale acestui an se stingea din viață la vârsta de 77 de ani primul preşedinte al Lituaniei postcomuniste, Algirdas Brazauskas. Personalitate controversată, Brazauskas devenise în anii ’80 prim secretar al Partidului Comunist Lituanian şi, în această calitate, era perceput de mişcarea națională Sajudis, activă de mai mult timp, drept o fână în calea militanților pentru renaşterea Lituaniei independente, fiind avocatul moderației şi avertizând nu o dată împotriva pericolului intervenției tancurilor sovietice.
Şi totuşi, sub conducerea sa, Lituania avea să devină primul stat din fosta Uniune Sovietică care îşi va declara formal independența, la 11 Martie 1990. Celelalte două state Baltice, Estonia şi Letonia, aveau să facă acest pas după lovitura de stat eşuată din August 1991, care va duce la dezmembrarea şi dispariția Uniunii Sovietice. În consecință, în literatura de specialitate despre această perioadă vom întâlni şi opinii potrivit cărora Brazauskas ar fi fost arhitectul principal al colapsului sovietic, ceea ce este neîndoielnic o exagerare.
L-am evocat aici numai pentru a ridica o întrebare, care sună astfel: De ce şi cum explicăm faptul că după prăbuşirea comunismului cele trei state Baltice au păşit pe o cale diferită de cea a fostelor republici sovietice, reuşind să consolideze democrația, fie ea şi una imperfectă. Acest lucru s-a văzut cu ochiul liber cu ocazia funerariilor lui Brazauskas, care a fost departe de a fi părăsit scena politică ca personalitate imaculată. După terminarea mandatului său prezidențial, el a condus în două rânduri guvernul lituanian, fiind nevoit să demisioneze în 2006 în urma unui scandal de corupție în care era implicată şi soția sa. Şi totuşi adversarii politici l-au omagiat cu ocazia funerariilor, şi nu neapărat din cauză că despre morți s-ar vorbi numai de bine. Într-o democrație consolidată, oponenții politici sunt percepuți ca adversari, nu ca inamici.
Nu pot face aici istoria drumului statelor Baltice către recâştiarea independenței. Fără îndoială că o contribuție importantă a jucat-o memoria istorică, cele trei state fiind, alături de Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herța, cel mai recent anexate în 1940 la Uniunea Sovietică în urma pactului Ribbentrop-Molotov şi reanexate după terminarea războiului. Memoria independenței precum şi resentimenul produs de efortul de rusificare al Moscovei, inclusiv prin colonizare cu populație rusofonă mai ales în cazul Estoniei şi al Letoniei, au jucat desigur un rol important şi contribuie şi azi la derapajul democratic din cele două țări. Dar tocmai faptul că aceeaşi fusese şi soarta ținuturilor româneşti amintite arată că explicația succesului Baltic nu este una suficientă. Geopolitica a jucat un rol preponderent.
În cazul celor trei state Baltice, a căror anexare nu fusese recunoscută niciodată de către Statele Unite, s-a remarcat de la bun început dorința de a le reintegra în Occident, ele fiind incluse în primul val de extindere al NATO la 29 martie 2004 şi numai o lună mai târziu, la 1 mai, devenind membre ale Uniunii Europene. Dacă tradiția independenței şi numai ea ar fi fost factorul hotărîtor altfel ar fi arătat atunci harta noii Europe. Nici măcar tradiția democratică nu a jucat un rol, deoarece, cel puțin în cazurile Lituaniei şi Letoniei (de altfel ca şi în cel polonez) democrația interbelică fusese mai mult nominală şi chiar mai puțin.
Ceea ce a deosebit însă cele trei țări Baltice sau Polonia de celeelalte foste membre ale Uniunii Sovietice, dar şi de ambele maluri ale Prutului, a fost determinarea de a consolida democrația nu numai în formă, ci şi în fond. Ceea ce, îndrăznesc să afirm, nu şi-a pierdut relevanța într-o Românie azi şi ea integrată dar tot mai reticent privită de parteneri, ca să nu mai vorbim de o Republică Moldova aflată (pentru a câta oară?) în ajunul unor scrutine cruciale.
