12 decembrie 1984
Mihai Botez.
Un editorial de Vlad Georgescu.
„Mihai Botez, unul dintre cei mai bine cunoscuți constestari români, este din nou în primejdie. De această dată regimul nu se mai mulțumește cu marginalizarea, cu presiunea psihologică, ci a trecut la acțiuni de intimidare fizică. S-a aflat în Apus că într-o seară, pe la ora 10, pe cînd se întorcea acasă, a fost lovit cu brutalitate în piept, în dreptul inimii, cu un box de metal. Și înjurat, desigur, și tratat de vîndut. Vîndut cui ?
Pentru cine urmărește cu atenție scena românească, acțiunea de contestare a lui Mihai Botez apare, teoretic cel puțin, drept forma cea mai eficace, poate, de disidență. [...] Mihai Botez pare să sugereze o formă mai subtilă, mai greu de reprimat, și dacă ar fi urmată de un număr mare, mai eficientă în lupta de nepierdere a speranței.
In mai multe scrisori deschise, începînd cu anul 1979, el a cerut concetățenilor săi să-și ridice capul, să privească, să capete curaj, să învețe chiar a rosti „Nu” „Nu vreau” fără ostentație, fără acțiuni colective, fără violență. Pentru Mihai Botez, „Nu vreau” înseamnă în primul rînd a renunța la minciună, a spune adevărul pe față. Și de ce nu ?
Ce ar pierde cărturarii noștri care se tîrăsc astăzi în genunchi pentru un ciolan din ce în ce mai mic, mai fără carne, ce ar pierde dacă s-ar decide în sfîrșit să spună „Nu mai vreau” ? Ce vor pierde? Cu tot tîrîtul în genunchi, cu toată mîna întinsă, tot în frig vor locui, tot la cozile de mizerie vor trebui să stea, ei, familiile și prietenii lor. Lingușirea nu i-a scăpat pe Bogza, Jebeleanu, Ștefan Pascu, Malița, Macovescu, Cristofor Simionescu de marginalizare.
Mihai Botez socotește că în condițiile de astăzi, contestarul își poate impune punctul de vedere. Iată ce spune el într-un text recent: „N-am să încetez niciodată să repet că ceea ce am vrut a fost să demonstrez, cu sacrificiul unor ani buni din viața mea, că se poate trăi în România de astăzi și fără să te tîrîi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de cetățean care nu aplaudă puterea”.
Se înțelege că există o singură condiție pentru succesul unei asemenea acțiuni individuale. Și anume aceea ca individul contestatar să nu rămînă singur. [...]
Sînt puțini astăzi cei care au curajul lui Mihai Botez. Printre aceștia ar trebui să-i menționez mai ales pe Dorin Tudoran, al cărui volum de poezii, în manuscris, l-am citit zilele acestea cu emoție. Puținătatea le face curajul cu atît mai demn de respectat. Cum scria recent Mihai Botez: „Nu mi-e frică, cum nu mi-a fost niciodată. Știu bine că nu trebuie să mă aștept la bomboane și felicitări pentru ceea ce fac”. [...]
Mă leagă de Mihai Botez o prietenie veche și de nezdruncinat. Imi amintesc cum, împreună cu el și cu Titus Mocanu, profesorul de la arhitectură de estetică, vorbeam ore în șir, umblînd prin Cișmigiu, întrebîndu-ne ce să facem, cum să ne purtăm, astfel încît să ne simțim demni de numele de român. Și de om. Apoi, drumurile ni s-au despărțit și din micul nostru grup, care plănuia pe atunci și o Universitate liberă, în apartamentele fiecăruia dintre noi, Mihai Botez a rămas singur să lupte acolo, în gura lupului. [...]
Il admir și cred că ar trebui să-l admire toți concetățenii săi, pentru că, ținînd sus steagul demnității lui, Mihai Botez ține sus, împreună cu toți cei care fac ca el - Filipescu, Calciu, Tudoran - și steagul demnității noastre.
Editorial publicat în Vlad Georgescu, România anilor '80. Texte antologate de Gelu Ionescu. Editura Jon Dumitru, München - București, 1995, pp. 108-109.
(O arhivă sonoră din colecția și prin bunăvoința dnei Mary Georgescu).
