Se ştie că una din marile probleme care subminează şansele europene ale Republicii Moldova este persistenţa diviziunilor interetnice. Rusofonii nu au ratat nici o ocazie pentru a-şi manifesta, sub actuala putere, dezacordul faţă de luările de atitudine, mai clare, ale exponenţilor Alianţei de guvernământ în raport cu istoria şi identitatea populaţiei majoritare, româneşti.
Ne mai flutură şi azi prin faţa ochilor „panglica Sfântului Gheorghe”, de 9 mai, prinsă de antena sau lipită de parbrizul a mii de automobile din Chişinău, atunci când Mihai Ghimpu a refuzat să meargă la parada de la Moscova. S-a vorbit atunci, copios, despre efectele acelei decizii a preşedintelui interimar asupra intereselor de politică externă ale Moldovei, sau despre zdruncinarea relaţiilor din interiorul coaliţiei liberal-democrate. Însă cunoscuta întâmplare, ca şi episodul cu decretul consacrat zilei de 28 iunie, ne-au arătat mai presus de toate cât de fragilă este coeziunea socială în Republica Moldova – un stat pe care majoritatea concetăţenilor noştri alolingvi îl văd etern agăţat de „garnitura rusească”.
Indubitabil, nostalgiile pro-Est şi, respectiv, fobiile antioccidentale în Moldova sunt alimentate de Partidul Comunist. Liderii săi au minţit cu neruşinare pe tema aşa-zisului pericol românesc nu doar în cei 8 ani de guvernare Voronin, dar şi cu prilejul referendumului din 5 septembrie curent, când s-au străduit să-i ţină departe pe oameni de urnele de vot, ameninţând cu ideea că plebiscitul va conduce la unirea Moldovei cu România. Iar Alianţa, din păcate, a neglijat să demonteze aceste aberaţii ce emană un puternic iz penal, deşi avea la îndemână argumente logice şi constituţionale imbatabile. De unde se vede că o minciună care nu-şi primeşte replica fermă şi promptă, produce ravagii uriaşe în mijlocul unei populaţii uşor de speriat şi manipulat.
Încurajaţi de eşecul plebiscitului din 5 septembrie, organizaţia „Noua Găgăuzie” vrea azi un referendum pentru legiferarea limbii ruse ca a doua limbă de stat în Moldova. Scăderea ratei de participare la vot, până la 1/3, operată de actuala putere (şi, după cum am văzut, operată degeaba!), pare să fi deschis o adevărată „cutie a pandorei”, de vreme ce orice grup etnic ar putea obţine pe această cale drepturi colective specifice, în detrimentul majorităţii. În faţa unor asemenea revendicări abrupte, unii analişti ridică neputincioşi din umeri, recunoscând, de dragul logicii formale sau al unui legalism abstract, rupt de realităţi, că „da, nu-i putem opri pe găgăuzi să ceară limba rusă”.
Aceşti comentatori uită însă că un stat slab şi multiplu vulnerabil în faţa vechiului centru imperial, având probleme de identitate nerezolvate, este obligat să se apere. La fel cum şi democraţiile occidentale au dreptul să se protejeze în faţa unor musulmani extremişti care, în numele „dreptului la diferenţă” (o invenţie a Occidentului, nu a lumii arabe!), forţează introducerea codului islamic în legislaţia britanică, de exemplu. Sigur că orice analogie este relativă, însă a reda limbii ruse statut de limbă de stat şi a menţine limba română în ambiguitatea ei juridică din prezent, înseamnă în cele din urmă torpilarea independenţei Republicii Moldova. Sau adoptăm limba română – una din cele 27 de limbi oficiale ale Uniunii Europene –, afirmându-ne apartenenţa la spaţiul occidental, ori rămânem parte inseparabilă a „sfintei Rusii”, după memorabila expresie a patriarhului moscovit Kirill.
La fel de adevărat este însă şi faptul că loialitatea alolingvilor faţă de Republica Moldova nu poate fi asigurată prin simple sloganuri sau prin dansatul liderilor politici în horă, la festivalul etniilor. Sunt necesare strategii eficiente şi suple de atragere a minoritarilor în proiectele naţionale majore ale Republicii Moldova, dar mai presus de toate, e nevoie de comunicare şi dialog – singura cale de eliminare a fobiilor şi prejudecăţilor care mai bântuie inconştientul post-colonial al cetăţenilor moldoveni, indiferent de naţionalitate.
