Azi, 29 septembrie, intră în vigoare decretul preşedintelui interimar privind dizolvarea parlamentului. Moldova a avut un an de guvernare democratică. Acest interval a fost o „gură de oxigen” pentru speranţele noastre europene, un an al normalităţii recuperate. E suficient să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă fosta Opoziţie anticomunistă, mobilizată prin sacrificiul tinerilor de la 7 aprilie, ar fi cedat şantajului PCRM şi nu ar fi provocat alegerile din 29 iulie, ca să înţelegem că deşi ne rezervă destule decepţii şi insatisfacţii, democraţia este infinit mai preferabilă dictaturii spre care luneca inexorabil Republica Moldova după 5 aprilie 2009. Anume prin prisma acestui adevăr fundamental, de care uităm adesea, furaţi de patimi trecătoare, ar trebui privite şi ultimele tensiuni din interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană. Privite mai calm, mai analitic.
În prag de alegeri, fiecare partid a încercat să puncteze cât mai spectaculos în faţa propriului electorat. Toţi sunt de acord că acordarea unor ajutoare cetăţenilor cu venituri modeste sau alocările în agricultura răspund unei strategii de captare a voturilor, dar în acelaşi timp, nimeni nu contestă necesitatea acestor subvenţii într-o ţară în care jumătate de pensionari trăiesc la limita sărăciei. Guvernul a aprobat cuvenitele modificări bugetare, angajându-şi răspunderea în faţa parlamentului, iar faptul că o asemenea modalitate de adoptare reprezintă o premieră în Republica Moldova vorbeşte despre cât de lipsit de voinţă şi imaginaţie a fost actul guvernamental în acest stat după 1991.
„Manevra” primului ministru, cum s-a spus, este una câştigătoare, întrucât nimeni, nici măcar comuniştii, nu vor îndrăzni să introducă o moţiune de cenzură în prag de alegeri. Totuşi colegii de Alianţă au taxat-o ca fiind incorectă, asumată fără o prealabilă consultare. De cealaltă parte, premierul vine cu argumentele cifrelor, invocă realităţile bugetare, explicând că angajarea răspunderii e singura soluţie pentru alocarea rapidă a banilor promişi. Într-o emisiune de-acum două zile la postul public de televiziune, premierul Filat şi-a exprimat voalat nemulţumirea, sugerând că în timp ce el duce greul guvernării, ceilalţi colegi au încercat mai degrabă să-şi facă imagine. Dincolo de interpretări, e sigur că tensiunile de acum au la bază deficitul de comunicare în interiorul coaliţiei. Tot o comunicare defectuoasă cu populaţia a pus, azi, Alianţa în situaţia ingrată de a răspunde pentru un an de activitate cât pentru un mandat de patru ani.
Noi credem că atât meritele cât şi greşelile acestui prim an de guvernare ar trebui împărţite în mod egal între aliaţi. Poate este o aspiraţie utopică, însă ea se cuvine enunţată. Semnarea unui acord de neagresiune între partidele Alianţei ar întări, în faţa opiniei publice, senzaţia de solidaritate şi ar pune surdină disensiunilor. Mai ales că electoratul democratic nu mai pare dispus să susţină necondiţionat partidele din Alianţă şi ar putea pur şi simplu să nu se prezinte la vot – eşecul referendumului a fost un avertisment. De aceea, campania va trebui purtată din casă în casă, nu doar la televizor, pentru a explica realizările guvernării şi pentru a contracara diversiunile electorale ale PCRM.
Moldova va trece peste două luni printr-un scrutin decisiv pentru destinul său european. Această perspectivă s-ar cuveni să domolească excesul de patimi în sânul coaliţiei. De aici ar avea de învăţat toată lumea: politicienii – cum să ţină seama de interesul naţional, cetăţenii – cum să nu se mai excludă din procesul de luare a deciziilor. Căci, până la urmă, orice ţară îşi merită conducătorii.
