În teaca ruginită a Parlamentului nu mai încap cele două săbii boante ale puterii şi opoziţiei. Venit să-i mustre că fac scandal prea mare, deşi ar trebui să meargă pe vârfuri, să nu-i trezească pe cei de la Fondul Monetar Internaţional, preşedintele a trebuit să vorbească doar jumătăţii pline a sălii, unde se aflau politicienii puterii. Poate că, după noile teoreme aritmetice, chiar şi-aşa goală pe jumătate, sala era tot plină, că tot vor unii parlament unicameral. De ce n-ar fi o cameră mai mică, dar plină cu prieteni?
Preşedintele Băsescu voia ca anul acesta să fie îngropată securea războiului. Le cerea, mai precis, politicienilor din opoziţie să uite diferendumul cu şefa Camerei Deputaţilor, acuzată că a măsluit importantul vot pentru Legea pensiilor, şi să voteze ca unul, după cum le dictează degetul liderului de grup al Partidului Democrat Liberal. Opoziţia nu a fost de faţă la aceste propuneri, dar le-a categorisit drept indecente.
Preşedintele nu mai controlează decât serviciile secrete, spunea Crin Antonescu, liderul Partidului Naţional liberal. Iar Victor Ponta, şeful Partidului Social Democrat, face tot soiul de exerciţii stilistice atunci când vorbeşte despre preşedintele Băsescu, deşi pare să-l intimideze, pentru că-i aminteşte de Ceauşescu, după cum spunea nu demult.
Lăsaţi singuri în Parlament, la presiunea şi temperaturile ridicate de criză şi războiul politic, parlamentarii puterii se supun mecanicii fluidelor: intră în agitaţie browniană şi tind să umple incinta. Opoziţia nici nu se mai vede de perdelele acestea de fum. Comisia de regulament a Camerei Deputaţilor a decis într-o şedinţă la care nu a fost prezent decât un membru al opoziţiei, că Biroul Permanent nu mai are nevoie de o majoritate pentru a lua decizii. Aşadar, boicotul reprezentanţilor opoziţiei devine inutil. Prezenţi sau absenţi, totuna. Că au vrut sau nu, reprezentanţii opoziţiei s-au făcut cu un moratoriu pentru totdeauna, iar voinţa majorităţii i-a transformat într-un ornament inert al democraţiei.
Mai bine aşa decât să rămână unul dintre pericolele la adresa siguranţei naţionale, cum crede preşedintele. În viziunea lui, tot mai multe instituţii ale democraţiei încep să ameninţe statul: opoziţia pentru că pune la cale tot soiul de moţiuni de cenzură şi pentru că boicotează şedinţele parlamentului, presa pentru că a încăput pe mâinile unor afacerişti veroşi, duşmani ai preşedintelui şi finanţatori ai opoziţiei, ei spălând în public rufele familiei, justiţia pentru că promovează foşti politruci sau nu-şi face planul de puşcăriaşi, Curtea Constituţională pentru că e puternic politizată şi nu votează după cum ar vrea preşedintele şi-ai lui.
În schimb, justiţia care-şi publică probele la momentul şi locul potrivit, serviciile secrete sau procuratura care furnizează informaţii confidenţiale din anchetele în curs şi din interceptarea incomozilor sau pur şi simplu a celor care poartă tricoul echipei adverse, ordonanţele de urgenţă care scurtcircuitează traseele legislativului, desfigurarea şi amputarea opoziţiei prin cumpărarea politicienilor sau măsluirea voturilor - toate acestea par legitime sau, cel puţin, scuzabile pentru că nu aduc atingere siguranţei naţionale a grupului de oameni aflaţi la putere.
Politicienii opoziţiei cred că preşedintele ar fi vrut să obţină pacea tăindu-le mâna dreaptă, cea cu care votează. Însă, spun ei, a declanşat astfel războiul. Astfel că şi-au scos săbiile boante şi le agită deasupra capului, ba chiar le şi izbesc una de alta. Nu e de mirare că un torent de capete a început să curgă năvalnic pe canalele mediatice, ameninţând cu viitura. Sunt capete vorbitoare şi, pe când se rostogolesc, multe poveşti deapănă. Degeaba le-a făcut vodă morman după ospăţul boieresc. Pacea semnată cu sabia e parafată cu lovituri de tun.
