Numeroşi istorici din Est sau Vest au scris despre purificarea etnică în Uniunea Sovietică. O scurtă listă i-ar include aici pe Robert Conquest şi Alexander Nekrich care au scris înainte de 1991, dar şi Nikolai Bugai, Terry Martin, Nicolas Werth, Norman Naimark, Nikita Petrov, istorici care s-au aplecat asupra subiectului după colapsul Uniunii Sovietice, având un larg acces la documente de arhivă de la Moscova.
Subiectul rămâne în continuare inepuizabil.
Cea mai recentă carte care tratează din perspectivă comparatistă teroarea comunistă din URSS în care ţintele predilecte au fost anumite naţiuni sau grupuri etnice este semnată de Timothy Snyder, Profesor Asociat la Yale University. Volumul se întitulează Bloodlands: Europe between Hitler and Stalin, apărut de curând la editura Basic Books din New York. Timothy Snyder, unul dintre cei mai prolifici şi talentaţi istorici ai Europei de Est la ora actuală, cunoscător al câtorva limbi europene, îşi propune în cartea sa o radiografie a represiunilor perpetrate de regimul comunist din URSS sub Stalin şi cel nazist al lui Hitler în perioada de la începutul anilor 1930 până în 1945. Fără a fi adeptul tezei scandaloase a lui Ernst Nolte despre faptul că Holocaustul ar fi fost nu altceva decât o replică la teroarea stalinistă, Snyder încearcă să prezinte motivaţiile şi metodele aplicate de cei doi tirani ai secolului al 20-lea împotriva a milioane de oameni.
Ceea ce ne interesează în special în această intervenţie este cum tratează istoricul american foametea din Ucraina din anii 1932-1933, dat fiind disputa actuală dintre istoricii ucraineni şi cei ruşi cu privire la acest subiect. Mai exact, dacă foametea de la începutul anilor 1930 din Ucraina a avut caracter de genocid sau nu. Autorul face o analiză profundă a fenomenului, invocând nu numai date de arhivă publicate în ultimii ani, dar şi numeroase mărturii, memorii şi corespondenţă ale victimelor şi supravieţuitorilor.
Deşi foametea a cuprins şi Kazahstan-ul şi Rusia, Timothy Snyder consideră că cea din Ucraina a fost cea mai cruntă şi a ţintit anume majoritatea ucraineană, considerată neloială puterii sovietice şi care astfel, după logica lui Stalin, trebuia să plătească scump. Snyder îl citează pe Rafael Lemkin, cel a care a definit primul termenul de genocid, acesta referindu-se la foametea din Ucraina ca la „un clasic exemplu de genocid sovietic”. În mai puţin de un an au fost semnalate la nivel oficial peste 2,500 de cazuri de canibalism, în total victimele a ceea ce ucrainenii numesc Holodomor ridicându-se la nu mai puţin de 3,3 milioane de ucraineni din totalul de cca. 5 milioane persoane care au murit de foame în URSS în 1932-33.
Printre detaliile cutremurătoare evocate de Snyder sunt încrederea comuniştilor din epocă, în primul rând a lui Stalin, că înfometarea populaţiei şi asasinatul în masă vor apropia construcţia comunismului, dar şi refuzul unor comunişti ucraineni de a îndeplini orbeşte ordinele de la Moscova, fapt pentru care vor plăti cu viaţa. Au suferit mai ales ţăranii, de la care a fost confiscată toată pâinea, inclusiv seminţele destinate semănatului pentru anul viitor. În oraşe au fost înregistrate mai puţine victime, întrucât regimul a încercat să asigure minimul pentru orăşeni, dar şi aici, cozile la pâine, în Kiev de exemplu, care ajungeau de multe ori până la 40 mii de indivizi care adeseori se sfâşiau între ei de la o simplă coajă de pâine.
Unul din argumentele invocate de autor în favoarea tezei că foametea a fost organizată şi a avut caracter de genocid a fost că ţăranii care ieşeau din sate în căutarea pâinii erau trataţi ca şi criminali şi întorşi cu forţa la casele lor şi sortiţi astfel morţii. Autorul menţionează faptul că ucrainenii nu şi-au revenit nici astăzi în urma acestor asasinate în masă.
Reamintim ascultătorilor de asemenea că foametea organizată din 1932-33 a cuprins şi RASS Moldovenească, parte componentă a Ucrainei atunci, în urma căreia şi-au pierdut viaţa cca. 18 mii persoane inocente.
