Din când în când se face câte un sondaj pentru a scoate din străfunduri mostre de gândire abisală. Acolo, în adâncurile lui iraţionale, mai tot românul tezaurizează moaşte comuniste. Cel puţin aşa demonstrează conştiinţa noastră măsurată cu ruleta sociologică. 60, 75 sau 80 %, raportul este irelevant.
Steaua vieţii multor români are cinci colţuri şi nu a apus încă. Mai straniu, dar nu de neînţeles, este şi că mulţi dintre cei care deplâng dispariţia comunismul nici nu erau născuţi pe-atunci. Poate că icoana stelei ce-a murit se transmite genetic. Sau poate că nici nu a murit, ci s-a transformat într-o gaură neagră.
Cel mai recent sondaj de opinie publică nu face decât să confirme aceste statistici. Deocamdată, niciun sociolog nu a măsurat nivelul de radiaţii al comunismului diluat în realitatea măruntă a gesturilor şi opţiunilor contemporane. Că nu trebuie să sondeze prea adânc o spune interesul plin de vinovăţii reprimate pe care-l au unii faţă de moaştele cuplului dictatorial care-şi căută, din groapă-n groapă, piramida.
De asemenea, moartea lui Adrian Păunescu a tulburat liniştea marilor clasici, geografia locului de veci fiind redesenată pentru a-l strecura şi pe el chiar în mijlocul aleei. Dispariţia lui a pricinuit o mulţime de gesturi patetice pentru că mulţi şomeri, dar şi politicieni şi-au spălat pentru prima dată creierii de păcatele tinereţii în baia de acid a cenaclului Flacăra. Sunt cei născuţi şi crescuţi în primii zece ani ai lui Ceauşescu, perioadă la care însuşi preşedintele Băsescu tânjeşte, de nu mai ştii care este comunismul pe care l-a condamnat de la tribuna Parlamentului: comunismul bun care-i punea lui o pâine albă pe masa din cantina ofiţerilor sau comunismul rău, care a tăiat bulevarde însângerate prin istoria recentă.
De comunismul rău, ni se spune, aparţin cheltuielile sociale bugetare. În viziunea guvernului, bugetul nu trebuie folosit pentru salarii sau menţinerea locurilor de muncă. Deşi rezultă dintr-o contribuţie generală şi, teoretic, nediscriminatorie, bugetul de stat este păstrat în buzunarul de la piept al miniştrilor. De ce ne-ar mira că banii împrumută tot mai mult din răceala lor sufletească?
Pe vremea comuniştilor, cheltuielile bugetare erau făcute doar la mare ananghie politică şi ţinteau către zonele obscure (dar influente) ale piramidei sociale. Erau bani puţini pentru anestezii locale. Între timp, sărăcia metastatică s-a fixat pe nou-născuta clasă de mijloc, provocându-i malformaţii letale. Cei despre care guvernul spune astăzi că primesc pomeni de la buget ( pensionari, mame sau bolnavi de cancer, dar şi profesori, medici, liber-profesionişti, autori sau funcţionari ai sistemului) nu au doar probleme cu trecutul altora comunist, ci şi cu prezentul.
Retorica actuală tinde să-i culpabilizeze pe cei care cer ca puşculiţa bugetară să se deschidă şi pentru ei. Însă, după cum se spune, a da bani suplimentari în educaţie sau în sănătate fără o reformă reală ar fi o risipă. Aşadar, până atunci, salariile trebuie să scadă până la dispariţie, la fel şi organigrama. Poate că este şi acesta, vorba premierului, un fel natural de a limita accesul la buget.
La urma-urmei, poţi să fii liber să te exprimi că e democraţie. Dacă nu ai ce spune sau nu ştii cum s-o faci pentru că eşti analfabet funcţional, nu poţi produce idei, deci nici confuzie. Eşti bun să produci taxe şi impozite pentru guvern. Eşti clasa muncitoare şi negânditoare.
În România, ca şi în alte Cernobîluri comuniste, s-a considerat că e suficient să torni o roabă de ciment peste sarcofagul faraonilor pentru a pune capăt contaminării mortale. Când, de fapt, se pare că am luat catastrofa cu noi, o îmbrăcăm în alte haine, dar tot păpuşa noastră preferată este. Uneori, dacă vorbim din burtă, pare mai vie ca noi înşine.
