Revoluţia din februarie 1917 din Rusia şi abdicarea ţarului Nicolae al II-lea în contextul primului război mondial, a provocat schimbări politice, sociale şi mentale profunde în rândurile supuşilor imperiului, numit o adevărată „închisoare a popoarelor”. Mai exact, Revoluţia democratică rusă a dus la renaşterea popoarelor din fostul imperiu al Romanovilor, printre care şi a moldovenilor români din Basarabia.
Organizaţia care avea să dirijeze mişcarea naţională din Basarabia până la Unirea din 27 martie 1918 a fost Partidul Naţional Moldovenesc, creat la începutul lui aprilie 1917 la Chişinău. Acesta avea să coordoneze activitatea celei mai conştiente părţi a societăţii basarabene din epocă – soldaţii recrutaţi în armată şi împrăştiaţi pe diferite sectoare ale frontului de est din timpul primului război mondial. Basarabenii luptau şi pe sectorul românesc al frontului, ceea ce a avut o influenţă puternică asupra nivelului conştiinţei lor naţionale. Aceştia nu erau altcineva decât ţărani rupţi de la coarnele plugului, socializaţi şi alfabetizaţi în grabă în vâltoarea „Marelui război”.
Anume ostaşii basarabeni, coordonaţi de la Chişinău de Partidului Naţional Moldovenesc condus de Pan Halippa, vor crea Sfatul Ţării la 21 noiembrie 1917. Acesta era un organ reprezentativ şi democratic în contextul epocii, fiind alcătuit din 150 de deputaţi, dintre care 70 % erau moldoveni români, iar 30 % erau etnici ucraineni, ruşi, evrei, polonezi, germani, bulgari etc. O treime dintre aceştia au fost aleşi de ostaşii basarabeni, iar restul – 2/3 fiind aleşi de către organizaţiile politice cele mai influente în rândurile populaţiei locale, 10 locuri revenind moldovenilor de peste Nistru.
Pe 2 decembrie stil nou sau 15 decembrie 1917 stil vechi, Sfatul Ţării, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, fost vice-comisar al guvernului provizoriu în Basarabia, declară întemeierea Republicii Democratice Moldoveneşti. Scopul noii republicii era renaşterea naţională a moldovenilor români, promovarea reformei agrare, a învăţământului şi altele.
Oficial, Republica Democratică Moldovenească făcea parte din Republica Federativă Rusă, până la convocarea Adunării Constituante la Petrograd care trebuia să decidă soarta de mai departe a fostului imperiu ţarist. Între timp, puterea la centru fusese preluată printr-o lovitură de stat de bolşevici în frunte cu Vladimir Lenin, iar convocarea Adunării Constituante era stabilită pentru începutul lui ianuarie 1918.
Apariţia Republicii Democratice Moldoveneşti era un pas firesc în calea organizării politice a Basarabiei şi avea menirea, printre altele, de a stăvili pretenţiile Radei Centrale de la Kiev asupra provinciei, fără a avea nici un temei istoric, etnic sau lingvistic. Chiar Lenin a salutat printr-o telegramă crearea Sfatului Ţării şi a Republicii Democratice Moldoveneşti, deci a recunoscut legitimitatea Parlamentului basarabean şi a deciziei acestuia din 2 (15) decembrie 1917.
Ulterior însă, când bolşevicii au dizolvat Adunarea Constituantă de la Petrograd pentru că ei aveau acolo o pondere de doar 25%, deci erau în minoritate, relaţiile dintre Petrograd şi autorităţile legale de la Chişinău se deteriorează. Sfatul Ţării, organul legislativ, precum şi Consiliul Directorilor Generali, guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti, decid, în acest context, să considere ilegal guvernul lui Lenin, care a desconsiderat voinţa exprimată liber a cetăţenilor Rusiei.
Astfel, Republica Democratică Moldovenească îşi croieşte drumul spre independenţă, proclamată la 24 ianuarie 1918, o dată aleasă nu întâmplător, întrucât coincidea cu actul de Unire al Moldovei cu Muntenia din 1859 şi anticipa astfel actul istoric din 27 martie 1918 de Unire cu România.
După 1989 la Chişinău s-a considerat multă vreme că scenariul anilor 1917-1918 va putea fi repetat. Declaraţia de independenţă stipulează clar acest lucru, care însă, din cauza mai multor factori, externi şi interni, nu s-a realizat.
Aderarea Republicii Moldova la UE în calitate de al doilea stat cu o majoritate etnică românească, va duce automat şi la anularea hotarului de la Prut impus de Moscova după 1940 şi apoi 1944. Refacerea unităţii naţionale româneşti este deci posibilă în noile condiţii istorice în cadrul UE, fără a fi nevoie şi de o unire politică a celor două state care ar putea crea mai multe probleme decât ar rezolva.
