De 21 de ani, pe străzile marilor oraşe se perindă, în şiruri tot mai subţiri şi însingurate, nostalgicii Revoluţiei. De-a lungul generaţiei care s-a scurs, memoria acelor zile s-a estompat şi, pe-alocuri, s-a deşirat ca o haină uzată. Evenimentele din decembrie au fost strivite ca o lămâie de prestigiul şi avantajele pe care le-ar fi putut oferi. Nu a mai rămas decât coaja amară, pe care nu se mai bate nimeni.
Revoluţionarii de profesie culeg roadele altor pomi pe care i-au parazitat între timp. Ei şi-au negociat în mod repetat statutul, primind gratificaţii la care foştii deţinuţi politici nici nu pot spera, mai ales acum, de când s-a adoptat aproape unanim legea care decide că nu se pot acorda compensaţii mai mari de 10 000 de euro celor care şi-au lăsat tinereţea zgâriată cu unghia pe zidurile puşcăriilor politice.
Mai mult, unii politicieni, şi nu puţini, se răsfaţă gândind la Revoluţia în fruntea căreia s-ar pune. Poartă tricouri şi berete cu chipul teroriştilor de stânga şi bat poporul cu o singură mână, cea cu care votează. Dar revoluţia nu le reuşeşte nici măcar în propriul partid care se îmburghezeşte de îndată ce-i miroase a fonduri europene, borduri şi asfalt. Nu întâmplător, cei care s-au îmbogăţit în proporţii de masă în România revoluţionară sunt constructorii de drumuri. Cine ar mai sta locului după atâtea crize revoluţionare? Căci oamenii care roiau în jurul lui Iliescu au fost, de fapt, doar primul val din mareea de revoluţionari de profesie de după 89.
De ne-am fi oprit la ei, poate că am fi avut acum o generaţie de politicieni şi administratori mai aşezaţi, preocupaţi să dea stabilitate unui stat mult diminuat, scuturat de funcţionărime, nepoţi şi birocraţie. E drept că, dacă ne gândim din ce adunătură toxică era format acest prim val, ne dorim ca revoluţia să fi fost spălată şi limpezită cu mai multe ape. Mulţi dintre politicienii noului val toxic erau şcoliţi în lupta de clasă din casă în casă pe la interjudeţeana de partid, tari în teorie, maeştrii statului, dar şi ai revoluţiei, şi dornici să-şi aplice ştiinţa insurecţională în practică.
Ei au profitat de sentimentul general că prima revoluţie nu le-a ajuns nici celor care au ocupat locurile din faţă decât pe o măsea. Au câştigat inimile şi voturile promiţând să facă din nou gloaba şchioapă a statului să mănânce jar din miezul evului aprins. Astfel că, în loc să fie reformat o dată şi bine, statul a fost revoluţionat şi desfigurat de toţi cei care i-au călcat pragul de s-a umplut până la ultimul birou şi până la cel mai umil registru contabil de găuri şi zerouri. De 21 de ani românii sunt revoluţionaţi din toate poziţiile fără ca această gimnastică făcută în numele modernizării să-l fi sculat din genunchi.
Chiar dacă acoperit de molozul ţării, omul de rând se felicită că n-a ratat lecţiile de supravieţuire pe care ni le predau politicienii de câtva timp. Conştiinţa de supravieţuitor a celui care a trecut prin câteva cutremure şi mult mai multe revoluţii îl îndeamnă să fie prevăzător, să se baricadeze bine şi să-şi apere bunurile. Să se ferească de stâlpi şi balcoane dacă merge pe stradă. Să-şi facă asigurare în caz de schimbare de sistem. Căci există viaţă după viaţă, în paradisurile fiscale, după cum ne-o demonstrează tot mai des maeştrii reformelor.
O trece ea şi revoluţia asta, chiar dacă e vorba despre criza mondială sau despre măsurile anticriză ale guvernului. O putem lua de la zero, poate că nu mai greşim revoluţia viitoare.
