Imediat ce a trecut Crăciunul, politicienii români au desfăcut pacheţelele pentru a-şi lua raţia de ciocolată. Au mâncat şi s-au mânjit din belşug, de nu-i mai distingi unul de altul. Mai poate spune cineva, privind la îmbrăţişarea de grup din orele de maximă audienţă, cine este politicianul susţinător al legii lustraţiei, anticomunist convins, grabnic vărsătoriu de sânge de securist şi cine este informatorul dovedit cu probe inclusiv prin sentinţă judecătorească? Dar cine este tânărul revoluţionar de profesie şi cine edecul comunist, mult-preţuitul tovarăş de drum care-i are-n portofel pe toţi adevăraţii şefi ai României de azi?
Dacă am asculta legămintele rostite deunăzi, după ce partidele naţional liberal şi cel conservator şi-au dat sărutul de logodnă, am crede că e vorba despre o iubire de-o viaţă. Mai ales pentru că partidele şi-au jurat să stea la bine şi la rău alături, ca nişte tovarăşi de drum şi de viaţă de încredere.
Partidul conservator, până mai ieri pasărea-sanitar a crocodililor din Partidul Social Democrat, şi-a descoperit identitatea politică de dreapta. Partidul lui Crin Antonescu începe să se umfle prin sondaje, aşadar e de viitor şi ar putea remorca încrengătura de relaţii, interese şi poliţe scandente ale partidului lui Voiculescu. Mai ales că, din punct de vedere politic, asocierea cu antisecuristul Antonescu spală şi recondiţionează imaginea publică a omului de afaceri complicate Dan Voiculescu. Pentru audienţa electorală a Partidului conservator, alunecările, ezitările şi rostogolirile politice ale liderilor nu au un impact mai mare decât tumbele din emisiunile de divertisment. Pentru electoratul PNL însă, format în jurul unui nucleu dur şi sincer, acumulat în anii când partidul părea să facă parte din echipa de reformatori ai României, acest amor nebun este pervers, de neînţeles şi profund frustrant din punct de vedere doctrinar şi pragmatic.
De fapt, partidelor politice, care s-au considerat mereu un rău necesar al democraţiei, nu prea le-a păsat ce crede electoratul lor despre ele. Dacă a fost nevoie, şi-au schimbat radical doctrina peste noapte. Poate că-i strângea, trebuia dată la spălat sau se demodase. Au devenit din partid de stânga partid de dreapta şi invers, punând frâne sau apăsând pe acceleraţie până la desfigurarea pasagerilor. Au mers pe principiul că, oricum, alegătorii, mânaţi de speranţă sau disperare, vor vota pe cineva din orizontul vizibil al televizoarelor. Cei care câştigă lozul cel mare se bucură de el patru ani, dar nu uninominal, ci pe liste, cu familia, prietenii şi sponsorii. O sărbătoare sinceră, fără culoare politică, deşi organizată la sediul partidului.
Doctrina, ideologiile şi retorica lustraţiei sau a reconcilierii cu trecutul sunt un bun cârlig pentru naivii care cred că păcatul originar trebuie ispăşit, şi nu repetat la patru ani odată. Dincolo de efectele hipnotice ale campaniilor, se află strădania personală a fiecărui ales de a-şi conserva prieteniile şi resursele, adunând bunăstarea ciob cu ciob, strădanie care menţine puternică şi sănătoasă clasa politică, deşi coruptă şi sălbăticită de bulimie. Viaţa de partid înseamnă lupta pentru oportunităţi şi nişe electorale, o luptă în care doctrina se scrie cu colţii şi ghearele. Iar dacă am privi de aproape poza celor doi logodnici politici, am vedea, pe sub îmbrăţişarea lor, tocmai colţii şi ghearele cu care-şi ţin noua iubire, ca pe-o pradă.
