Zilele acestea au intrat în puşcării câteva generaţii de absolvenţi ai Academiei de poliţie acuzaţi că au privatizat vămile. O altă generaţie pierdută a luptei anticorupţie. Nu mai au spaţiu vital puşcăriaşii obişnuiţi de gradele celor care au descins la închisoare.
Deşi poate că supraîncălzirea puşcăriilor nu e suficientă pentru a-i convinge pe oficialii europeni că România e pregătită să apere graniţele Schengen de asaltul crimei organizate, recent-puşcăriabilii ne-au deschis ochii şi urechile către un lanţ trofic funcţional de multă vreme în subsolurile instituţiilor de partid şi de stat.
La vedere, mecanismul de protecţie a graniţelor merge ca uns. S-au introdus paşapoarte biometrice, scanere supersofisticate şi aparatură de detecţie pentru care s-au plătit bani grei. Imaginile controalelor din vămi au ceva dramatic, de film de categorie B, în care oameni şi câini-lupi sunt puşi pe mirosit ţevile de eşapament şi portbagajele pentru a-i depista pe cei care aduc corupţia în gura de rai mioritică. Se raportează săptămânal recorduri la producţia de traficanţi de droguri, bijuterii şi oameni.
A devenit clar că, la nivelul aparenţelor, România vrea să se achite de obligaţiile asumate prin aderarea la Uniunea Europeană şi, o vreme, părea că această potemkiadă îi reuşeşte. Pe de altă parte, corupţia la vămi este o grea dar utilă moştenire, de care toate partidele politice au profitat. S-a spus zilele acestea că vameşii erau agenţii fiscali ai partidelor la putere şi că, prin ei, dragostea politicienilor pentru graniţele patriei devenea nepreţuită. Cei care-au spus-o, de pildă preşedintele Băsescu, par să ştie ce spun. Dar dacă ştiu, de ce n-au spus-o din vreme? Au fost timoraţi, s-au mulţumit să observe fenomenul ca nişte entomologi ori au fost parte a acestui scurtcircuit financiar? Cine mai poate şti?
Oricum, cele două mecanisme funcţionează în oglindă, supraturate şi cu randament maxim. E greu de spus care maşinărie merge mai bine: cea de uz extern, să convingem că din vămile româneşti nu scapă nimeni fără să fie amprentat până la urechi, sau maşina de făcut bani din subsol, inventată pe vremea când statul român comunist vindea germani, evrei sau armament, şi funcţională şi azi.
Jaful la graniţă este, cu certitudine, o industrie profitabilă ca pirateria somalezilor, determinându-i pe politicieni să nu se mai uite de unde vine primul milion din puşculiţă, câtă vreme este acoperit de multe altele la fel de sulfuroase. Această vânătoare n-a ajuns în bârlogul buldogilor, deşi Traian Băsescu s-a aşezat la răscrucea drumurilor, arătând insistent către disgraţiaţii politruci veniţi de la Cluj, întâmplător sau nu, cei care ar putea prelua, în curând, conducerea partidului.
Învinovăţirea tuturor aruncă vinovăţia individuală în anonimat, deci în derizoriu. Este, de multă vreme, o strategie propagandistică eficientă. S-a întâmplat cu procesul comunismului, cu securitatea, cu teroriştii din decembrie 89, cu bugetarii, politicienii opoziţiei, judecătorii, militarii sau pensionarii vinovaţi că sug sângele poporului. S-a întâmplat cu furturile de armament sau de petrol. Se întâmplă şi acum, cu corupţia din vămi.
Colectivizarea vinovăţiei este cea mai profitabilă industrie pentru că, în felul acesta, dezbini şi conduci, iar justiţia poate interveni selectiv şi inspirat, alegând plevuşca şi ignorând peştii cei mari din fauna protejată. Iar a ţine sub control corupţia înseamnă doar a înlocui piesele uzate ale maşinii de făcut bani. La urma-urmei, de ce să distrugi maşina? Să-i fure alţii piesele?
