La începutul anului 1991, RSS Moldova era practic un stat independent. De un an se renunţase la monopolul partidului comunist, reformulându-se articolul 6 din Constituţia URSS, care introducea sistemul pluripartidic.
În prima fază, calitatea de membru al Frontului Popular din Moldova sau a altor formaţiuni social-politice nu era incompatibilă cu cea de membru de partid. Unii însă au preferat să-şi păstreze apartenenţa şi la partid, mai ales că PCM/PCUS era în plină reformare, se condamnase stalinismul (nu şi comunismul în ansamblu) şi în general, era bine să fii în relaţii cordiale şi cu partidul, pentru orice eventualitate, de ce nu? – „nu sunt vremile subt cârma omului, ci bietul om subt vremi”, nu spuneau asta chiar cronicarii noştri secole în urmă?
Acest lucru era valabil mai ales pentru demnitarii înalţi de stat. Astfel, în februarie 1991 mai mult de jumătate din miniştri şi şefi de asociaţii şi departamente de pe lângă guvernul Druc de la Chişinău îşi păstraseră calitatea de membru al partidului şi chiar achitau la timp cotizaţiile, adică cel puţin din punct de vedere formal erau comunişti disciplinaţi. Mai exact, din totalul de 34 de persoane – 21 de miniştri şi 13 şefi de departamente – 23 erau încă membri de partid.
Printre comuniştii rămaşi încă loiali partidului se numărau ministrul comerţului Valeriu Bobuţac, T. Andros – ministrul comunicaţiilor, D. Leşenko – ministrul industriei şi energeticii, V. Kozlov – ministru al drumurilor şi a transportului auto (da, era aşa minister), Andrei Sangheli – ministru al agriculturii, Constantin Tampiza – ministru al economiei naţionale, Tudor Botnaru – şeful KGB-ului de la Chişinău, Valeriu Muravschi – ministru al finanţelor, Nicolae Chirtoacă – şeful departamentului pe probleme militare, aflat la evidenţă la organizaţia de partid a KGB-ului (dar nu plătea cotizaţiile), şi alţii. Printre aceştia erau şi ministrul învăţământului Nicolae Mătcaş şi ministrul Afacerilor Externe Nicolae Ţâu, deşi aceştia erau cunoscuţi deja atunci ca aparţinând taberei democratice şi naţionale. Mai ales Nicolae Mătcaş, a cărui rol în trecerea la alfabetul latin şi instruirea publicului larg prin intermediului televiziunii a fost unul extrem de important (avea o emisiune de cultivare a limbii împreună cu Ion Dumeniuc).
În guvernul condus de Mircea Druc, în februarie 1991, nu au fost membri de partid trei persoane: Ion Ungureanu – ministru al culturii, A. Munteanu – şeful Gosgortehnadzor şi Vasile Bahnaru – şeful Departamentului pentru edituri şi comerţul cu cărţi. Însuşi prim ministrul Mircea Druc fusese exclus din partid în 1972, în legătură cu procesul Usatiuc-Ghimpu.
Numai nouă membri ai guvernului ieşiseră din partid până în februarie 1991: era vorba de Ion Costaş – ministru de interne, Gheorghe Ghidirim – ministru al sănătăţii, C. Iavorschi – ministru al resurselor materiale, Gh. Spinei – ministru al muncii şi protecţiei sociale, T. Călugăru – ministru al construcţiilor, Alexei Barbăneagră – ministru al Justiţiei, Dumitru Postovan – procurorul general al RSSM, Pavel Barbalat – Preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, Ion Dediu – şef al Departamentului pentru protecţia pădurilor.
Se observă că în februarie 1991, 2/3 din demnitarii de stat de la Chişinău ţineau încă la calitatea de membru al PCM-PCUS. Majoritatea au făcut-o probabil din oportunism, unii din convingere, iar alţii putem presupune, din pură inerţie, cum e cazul lui Nicolae Mătcaş. Unii vor ieşi din partid după campania de boicotare a referendumului unional din 17 martie 1991, dar alţii vor rămâne fideli partidului până în 23 august 1991, când Partidul Comunist al Moldovei era interzis prin decizia Prezidiumului Parlamentului Republicii.
