Formele fără fond ale democraţiei româneşti încep să se dezumfle cu zgomot de fanfară. Sondajele de opinie (care au început să substituie opiniile) au stabilit că toate instituţiile statului sunt în criză de popularitate. La fel şi aleşii. Par să nu se mai voteze decât între ei, într-o formă caricaturală a democraţiei prin reprezentare. Politicienii sunt în noroiul de pe fundul abisului şi se pare că le place. Alături de ei, toţi cei pentru care s-a băgat cândva un vot în urne- de la şef de bloc, la preşedinte de sindicat.
Încrederea publică a scăzut mai mult ca economia. Lista de socoteli a oamenilor politici nu mai seamănă de multă vreme cu cea luată la piaţă de omul obişnuit. E drept că şi pentru unii, şi pentru alţii pe primul loc e supravieţuirea. Însă marea problemă a politicienilor la guvernare nu e supravieţuirea de zi cu zi, ci aceea de după alegerile din 2012, când s-ar putea să li se termine calendarul şi să se sfârşească lumea lor.
De frică, o ţin din şedinţă în şedinţă. Şeful lor, premierul Boc, spune că demisia guvernului ar fi o laşitate. La fel cred şi colegii săi. Îi covârşeşte spaima că abandonează principala sursă de venit a oricărui partid: banul public. Cine ştie pe mâna cui ajunge? Preşedintele Băsescu, şi el preocupat de supravieţuire, le dă un bobârnac, să crească în sondaje. Nu ştie nici el cum e mai bine, deşi vede România de la ambele capete ale tunelului. Acum o săptămână spunea că, în vremuri de criză, guvernul trebuie să fie format din politicieni. Astăzi vorbeşte despre tehnocraţi.
Partidele din opoziţie au şi ele lista lor de priorităţi. Vor să pună mâna pe putere. Dar cine să pună primul? Cine să ia ministerele cu bani şi cine pe cele toxice? În ce ordine să fie aşezate cele trei capete ale balaurului politic, să dea bine în poze?
Alegătorii sunt posaci: o guvernare mai eficientă a însemnat mereu, în dialectul guvernamental, o organizare cleptocrată mai suplă. Nu degeaba toată muşiţa umană care se îmbulzeşte deasupra bazinului electoral, că e vorba despre politicieni, sindicalişti, oameni din administraţie sau justiţie, de guvern sau particulari bine orientaţi în viaţa politică, se bucură de privilegii inaccesibile şi duce o existenţă de neînţeles omului de rând.
Caracterul imperios al instituţiilor democraţiei i-a făcut pe mulţi să accepte bogăţia inexplicabilă a demnitarilor drept un privilegiu misterios, dar necesar. Acesta este impasul de astăzi: democraţia nu poate exista fără parlament, guvern, preşedinte, sindicate, partide politice, ziare sau organizaţii nonguvernamentale, dar ce ne facem când toate sunt, în doze diferit mirositoare, corupte? Această dictatură a necesităţii democratice a menţinut neschimbate structuri şi organigrame.
Populaţia a devenit scutul uman al unui club de cleptocraţi, tot mai nepăsători faţă de restul lumii, deşi încrederea publică este sursa bunului lor trai. În felul acesta, cultivând încrederea şi priorităţile partidelor şi găştilor politice transpartinice din care fac parte, au reuşit să supravieţuiască mizeriei, nesiguranţei, abuzurilor, pe scurt vieţii de zi cu zi din România postcomunistă. Revoluţia lor a reuşit.
Multe dintre instituţiile democraţiei au ajuns doar nişte operaţiuni sub acoperire prin care se mai escamotează ceva încredere sau speranţă din patrimoniul public. Nu e de mirare că s-au golit de sens ca nişte morţi vii. Şi pentru că nimeni nu e mai presus de lege, s-a găsit şi portiţa legislativă prin care chiar şi cei mai corupţi să devină negustori cinstiţi. Noua lege a controlului averilor, aplicabilă din 1 ianuarie 2011, nu acţionează retroactiv. Trecutul poate fi uitat, iar prezentul-ignorat. Aşa că va fi supus controlului viitorul de aur al României.
