10 martie 2001
Consens asupra aderării la NATO.
Editorial de Nestor Rateş.
„Vrem în NATO – asta este dorinţa naţională a tuturor partidelor, susţinute puternic de 85 la sută din populaţie.
Da, este şi dorinţa PDSR-ului, ai cărui lideri criticau, nu prea de demult, bombardarea de către NATO a Iugoslaviei. Sigur, este chiar şi dorinţa PRM-ului, care de 11 ani tot scuipă foc şi salivă contra Alianței Atlantice şi a vestului în general.
E consensul naţional.
Nu s-a făcut nici un studiu aprofundat pentru a determina ce anume animă acest remarcabil şi extrem de rar consens, de fapt unanimitate la nivelul clasei politice.
Ar fi de asemeni interesant de cercetat, cum ajunge fiecare segment politic la pasiunea sa pro-NATO. Am afla poate că nici nu este un consens. Declaraţiile în favoarea NATO, pe care în alte împrejurări le-am fi salutat fără rezerve, arată probabil în ochii Occidentului ca un foc de artificii. [...]
O declaraţie solemnă in favoarea aderării, făcută de partidele parlamentare, pare contraproductivă din cel puţin două motive: pe de o parte nu prea este în armonie cu practica din Occident; iar pe de altă parte, aderarea PRM-ului la ea, introduce un element de îndoială asupra seriozităţii declaraţiei, îi subminează credibilitatea, căci puţin vor crede în Occident în convertirea autentică a acestui partid la ideile, valorile şi interesele pe care le reprezintă NATO.
De altfel, chiar textul declaraţiei conţine unele formulări mai puţin fericite, puse în evidenţă de critici avizaţi, care fac documentul să apară rezultatul unui compromis mai degrabă decât o expresie clară şi categorică a consensului naţional.
Dacă este vorba de un consens naţional, el ar trebui să se bazeze pe o înţelegere deplină a semnificaţiei, implicaţiilor, consecinţelor aderării la NATO, în urma unei dezbateri publice de amploare şi explicite.
Nu este suficient ca acest consens să fie doar rezultatul fricii de Rusia, cum pare cel puţin la nivelul publicului... Căci intrarea în NATO este incomparabil mai complexă în înţelegeri şi efecte. Este aproape sigur că atunci când se va ajunge la o asemenea dezbatere, unanimitatea semnatorilor declaraţiei solemne, se va destrăma.
Pregătirile pentru integrare, care au multiple dimensiuni, pretind angajamente, cheltuieli şi sacrificii. Ar trebui să includă şi o dezbatere publică pentru ca societatea să ştie despre ce este vorba.
Pregătirile ar trebui să aibă şi o ordine raţională a priorităţilor. Este bună oară surprinzător că legea secretului de stat, adoptată săptămâna aceasta, a fost pusă în legătură cu cerinţele prioritare ale aderării la NATO. Sigur că intrarea într-o alianţă militară presupune că poţi păstra secrete. Dar legea adoptată face o mulţime de divagaţii care nu au nimic cu secretele militare sau cu secretul comunicaţiilor între aliaţi şi contrastează în multe privinţe cu legile şi practicile unor ţări NATO. Legea creează nu puţine pretexte pentru încălcarea drepturilor cetăţeneşti, pune în pericol siguranţa personală a unor cetăţeni şi mai ales poate limita drastic libertatea presei. [...]
Dacă se vrea cu adevărat păstrarea secretelor de dragul NATO, ar trebui să se dea atenţie prioritară celor cărora li se încredinţează secretele. Ca o cerinţă minimă, cei care erau plătiţi înainte de 1989 să fure secretele NATO, n-ar avea ce căuta la controlul serviciilor de informaţii sau în general, în jocul aderării la NATO.
