Există în România o credinţă aproape mistică (prea puţin confirmată de realitate) că nimeni nu este mai presus de lege. Într-o ţară în care rata inflaţiei este concurată de cea a şomajului şi amândouă sunt depăşite de cea a infracţionalităţii, încrederea în puterea magică a torentului de ordonanţe prefabricate la guvern şi votate de pianina mecanică a Parlamentului izvorăşte din credinţa că legile, mai multe şi mai aspre, vor face România mai bună, pe principiul: ce nu te omoară, te întăreşte.
Sinteza săptămînii politice românești
Urmând această filosofie, Parlamentul a fost silit să adopte legi care-i dau şi azi sughiţuri. Pe acest raţionament se întemeiază credinţa preşedintelui Traian Băsescu că, stabilind prin Constituţie un deficit bugetar de 3 %, românii vor trăi cu adevărat bine. Iar dacă mergem pe firul roşu al acestei logici, o viitoare Constituţie ar putea conţine la fel de bine şi rata inflaţiei sau preţul maximal al gazelor, cartofilor şi plăcilor dentare. Tot de sus în jos au căzut şi legile salarizării şi educaţiei, adoptate, şi ele, prin asumarea răspunderii guvernamentale şi încă neaplicate integral pentru că, deocamdată, sunt funcţionale alte ordonanţe de urgenţă şi norme metodologice cu care se bat cap în cap.
Cu toate acestea, prezenţa la votul moţiunii de cenzură şi la protestul din stradă a fost modestă. Nu au lipsit actorii principali, lustruind patetic ecranele televizoarelor, ci figuranţii, cei care, chipurile, ar fi trebuit să fie indignaţi sau mulţumiţi de politica guvernului.
Realitatea este că pacientul a fugit de pe masa de operaţie a reformei. De ce ar suporta pe viu amputările de personal şi tăierile de salarii? De ce s-ar lăsa operaţi cu picamerul şi buldozerul? Ce păpuşi de cauciuc ar rezista nenumăratelor împăturiri şi despăturiri cu legi şi norme sau duşurilor reci cu decizii şi hotărâri? Dar absenţa pacientului nu a împiedicat reuşita operaţiei. Deşi huiduit şi contestat la scenă deschisă de membrii opoziţiei, Codul muncii a triumfat. Trebuie să fim capitalişti, spun unii. Să fim în rând cu lumea, afirmă alţii. Să ne transformăm în sclavi, se aude din stradă.
Eşecul moţiunilor de cenzură şi cel al mişcărilor de stradă arată nu doar că opoziţia, bună sau rea, politică sau civică, oricum legitimă, nu mai are influenţă, ci şi că, în general, mecanismele democraţiei nu mai au impact public.
Puşi în faţa alianţelor şi divorţurilor politice contra naturii, ierarhiilor bazate pe lacheism, lichelism şi clientelism, oamenii nu mai cred că mai pot alege cum, cât şi pe cine trebuie. Protestul, practicat frivol, a devenit derizoriu. Iar democraţia fără forţa protestului are gustul cenuşii. Deciziile se iau în grupuri mici de iniţiaţi, se negociază apoi cu partenerii şi sunt impuse adversarilor. Majorităţile nu se mai construiesc pe baza logicii, a liberului arbitru sau a bunului-simţ, ci după cum dictează degetul şefului de grup parlamentar teleghidat de şefii de pe firmamentul politicii.
Pentru a-i îmbuna pe aceşti zei, viaţa politică s-a umplut de rugăciuni, ritualuri şi sacrificii, de pompă şi circumstanţă. Mânjiţi de un strat gros de imunităţi, ayatolahii de partid au obţinut tot ce au vrut-protejaţi de indiferenţa colectivă, se pot juca de-a legile cât vor. Doar că, de multe ori în viaţa reală, ce nu te omoară, nu te întăreşte, ci te ologeşte.
