Ce forţă calmă emană din romanul lui Amos Oz, Să nu pronunţi: noapte, Humanitas, 2010, şi câte faţete descoperă publicaţia Sunday Telegraph într-o operă căreia nu-i lipseşte nimic pentru a fi în-Nobel-ată: „Felul în care Amos Oz descrie lucrurile este la nivelul lui Faulkner, iar căutarea idealurilor îl apropie de Tolstoi. Personajele sale nefericite şi decadente îl evocă pe Saul Bellow, iar radiografia sentimentelor şi obsesia pentru problemele dureroase ating intensitatea lui Dostoievski”. Or, personalitatea autorului rezidă în toate aceste însuşiri de (la) mare creator(i), cărora li se adaugă stilul inconfundabil, marca Amos Oz, de o densitate amintind de numărul de locuitori pe kilometru pătrat al Israelului.
Un cuplu stabilit într-un orăşel de lângă Marea Moartă, Tel Keidar, Teo inginer sexagenar şi Noa profesoară de literatură, mai tânără cu 15 ani; moartea (sau sinuciderea) unui elev, despre care se bănuieşte că s-ar fi drogat; tatăl băiatului mort care vrea să înfiinţeze, în memoria fiului, un centru de dezintoxicare, sarcină pusă în grija lui Noa; reacţia ostilă a mediului care afectează viaţa cuplului – iată puţinele elemente, combinate cu mare măiestrie, ce te ţin cu sufletul la gura preţ de 200 de pagini.
Redactată pe două voci – partitura lui Teo şi cea a lui Noa –, naraţiunea pare când sfâşiată de contradicţiile celor doi, când amplificată, graţie efectului de ecou. O probă, a felului cum e trăită intimitatea de-o parte şi de alta – Teo: „În aceeaşi clipă m-am simţit luat de un val cald, nu numai de dorinţă, ci şi de tendinţa de a o proteja. Senzualitatea ei nu avea nici o reţinere, deschisă, şi totuşi plină de curiozitate, din dorinţa puternică de a mă cunoaşte imediat şi total, de a trece peste toate banalităţile, (…) de a pune stăpânire pe mine în aceeaşi noapte”; şi Noa: „Voiam şi nu voiam să mă supun, să-l ascult, să-i permit să-mi dea ceea ce doreşte, şi totuşi m-am strecurat din îmbrăţişarea lui, din alintarea cu care mă sufoca, şi l-am făcut să stea pe spate fără să se amestece în ce se petrece cu el şi aşa a fost până la punctul de echilibru, de unde până la sfârşit am fost amândoi ca la patru mâini (…)”
Chiar dacă, în rest, vocile lor sună mai curând discordant, ultimul cuvânt tot femeia îl are: „Deocamdată, (…) am să fac un duş şi am să vin la el prin întuneric”.
9 mai 2011
