Cât mai contează intelectualii, azi? Cine mai are nevoie de scriitori în Republica Moldova?... Mi-am pus aceste întrebări acum două zile, pe 22 mai, când au avut loc funeraliile lui Serafim Saka. Dispariția acestui scriitor reprezintă o grea pierdere pentru literatura română și pentru spiritul democratic din Moldova. Serafim Saka este autor de proză scurtă și roman, mă refer la volumele „Era târziu” (1968), „Vămile” (1972), „Linia de plutire” (1994) și la romanul autobiografic „Pe mine mie, redă-mă”, pe care, din păcate, nu a apucat să-l vadă ieșit de sub tipar. A publicat și câteva cărți de publicistică și de interviuri: „Basarabia în Gulag”, „Pentru tine bat”, „Orbirea” și, respectiv, „Aici și acum”, în care a evocat în pagini memorabile, răscolitoare, calvarul totalitar al basarabenilor, a dezvăluit destinul unor intelectuali și artiști emblematici pentru istoria postbelică a Moldovei.
Un punct de vedere de Vitalie Ciobanu
Saka a fost întreaga-i viață un revoltat, un sprit neînregimentat. Înainte de ’89 a avut parte de numeroase șicane și persecuții: sovieticii nu l-au iertat pentru atitudinile sale insurgente, pentru ironia sa corozivă. Nu l-au ocolit din această cauză nici pizma, și nici delațiunile unor confrați, pentru că o societate a cenzurii și a ierarhiilor răsturnate favorizează răbufnirea diferitor frustrări și resentimente nutrite de mediocrități la adresa oamenilor de valoare. Saka a fost una dintre vocile cele mai puternice ale renașterii naționale din anii 1988-‘91, însă spiritul său polemic nu a fost văzut cu ochi buni de noua protipendadă culturală de la Chișinău, instalată în posturi de decizie – la ministere, în presă, la uniunile de creație.
Serafim Saka a condus o vreme un club de dezbateri, foarte popular, la Uniunea Scriitorilor. Confratele nostru a fost ingredientul viu al oricărei reuniuni literare. Vocea sa incomodă a alimentat numeroase discuții și polemici la Chișinău, nonconformismul, independența judecăților, respingerea infatuării și a lichelismului național i-au cimentat faima de „cârtitor de serviciu”, transformându-l în ținta unei aversiuni constante din partea impostorilor de pe scena culturală.
Serafim Saka a adus prin proza sa un topos urban, un freamăt de modernitate și intelectualism, așezându-se într-un contrast izbitor cu ruralismul desuet care domina literatura basarabeană în anii ’70-’80. Conectat la actualitatea politică și culturală românească, dl Saka a cultivat numeroase relații cu scriitori din Occident și cu spirite democrate de la Moscova, cum sunt Adrei Bitov și Vladimir Makanin, inclusiv prin intermediul PEN Clubului din Moldova – Filiala Asociației Mondiale a Scriitorilor cu sediul la Londra –, al cărui membru-fondator și președinte a fost. Tinerii scriitori basarabeni, în special optzeciștii, au avut pentru dl Saka un mare respect și o profundă solidaritate, iar acesta, la rândul său, s-a simțit afin cu opțiunile lor estetice și politice.
Serafim Saka a plecat trist și decepționat de traseul Basarabiei, de impactul scăzut al cuvântului scriitoricesc. Parcă pentru a-i confirma aceste amărăciuni, la funeraliile sale nu a venit nici una dintre figurile exponențiale de la vârful actualei puteri – politicieni prea acaparați, pesemne, de febra alegerilor. La fel de meschini s-au dovedit și unii colegi de breaslă, care nu au putut trece, nici măcar la ceasul despărțirii, peste niște supărări personale.
Cine mai are nevoie de scriitori în Republica Moldova? Chiar dacă mai marii zilei cred că se pot dispensa de ei, un popor nu poate dăinui decât prin oamenii săi de spirit. Destinul lui Serafim Saka ne transmite un avertiment: vai și amar de comunitatea care va rămâne restanțieră la materia cultură și demnitate.
